Relatii

Cum sa iubesti neconditionat

Publicitate

Ori de câte ori întâlnim iubirea pură, fără condiţii, ceva din sufletele noastre se schimbă. E ca şi cum încă o floare ar înflori pe tija cu multe inflorescenţe a sufletului nostru.

Cum este să iubeşti fără condiţii?

Să nu ai aşteptări,adică orice ar face acea fiinţă să înţelegi, din perspectiva ei – poate că ceva ce te surprinde să-i fi fost provocat de o frică, de o durere veche, de un fel de a reacţiona ce nu corespunde cu tiparele tale, de o nelinişte, de o nevoie, de necunoaşterea de sine.

Să continui să o iubeşti, indiferent de cum se transformă relaţia voastră, căci iubirea nu este condiţionată nici de limitările fizice, ori temporale, nici de constrângeri, de convingeri exterioare.

Să te bucuri de iubirea pe care o simţi tu, şi să nu condiţionezi ce simţi de ceea ce simte fiinţa pe care o iubeşti. Iubirea este a ta, este în sufletul tău, nu este ce primeşti de la alţii.

Să ştii că iubirea este, a fost şi va fi, numai că uneori sufletul tău nu o poate simţi, nu o poate trăi, din cauza propriilor frici, dureri, suferinţe.

Să uiţi tot ce ai învăţat de la cei care nu ştiu cum e să iubească fără condiţii, şi ţi-au transmis sistemele lor, părerile lor, fricile, durerile, suferinţele, tiparele lor.

Să poţi vedea sufletul celuilalt, dincolo de reacţiile minţii lui, de atributele mai puţin plăcute ale personalităţii lui.

Să stai în tăcere,fără să ceri, fără să aştepţi nimic, doar să te bucuri că eşti acolo, că împărtăşeşti, că Dumnezeu te binecuvântează cu acea prezenţă, cu acea întâlnire în viaţa ta, cu acel dar.

Să nu aştepţi nimic ca recompensă, ca şi cum ţi s-ar cuveni pentru ceea ce simţi, pentru ceea ce faci, pentru ceea ce eşti.

Să te bucuri de nemurirea sentimentului tău de iubire, fiindcă ştii că este adevărata bogăţie a sufletului tău.

Să trăieşti starea de iubire, starea în care radiezi, emiţi iubire aşa cum o sursă de lumină emite raze.

Să ştii că iubirea e totul, e mai presus de orice alt sentiment, oricât de puternic şi de dominant ţi s-ar părea acel sentiment.

Să nu judeci, fiindcă iubirea eliberată de condiţii te ajută să priveşti în sufletele oamenilor, să îi vezi aşa cum sunt în realitate, dincolo de măştile ce şi le pun.

Să fii iubire, aşa cum sufletul tău este iubire.


Iubirea de sine

Există multe forme de iubire. Să te iubeşti pe tine însuţi nu înseamnă să ai un comportament narcisist sau lipsit de obiectivitate.

Iubirea de sine este însoţită de pace interioară şi de manifestarea plină de grijă, atenţie şi respect de sine.

Se reflectă în toate manifestările şi se creează, fiind determinată de manifestarea altor tipuri de iubire:

Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, atunci te iubeşti pe tine, că eşti creaţia Lui.

Când iubeşti natura şi petreci timp bucurându-te de frumuseţea ei, sau doar în linişte, relaxându-te, te iubeşti pe tine.

Când mănânci alimente sănătoase, ai grijă de organismul tău, nu îl intoxici, te iubeşti pe tine însuţi.

Când dormi suficient, cât îţi este necesar, te iubeşti pe tine.

Ori de câte ori faci lucruri care îţi plac, îţi dovedeşti că te iubeşti.

Când împărtăşeşti iubirea cu fiinţele dragi, oameni sau animale, te deschizi spre iubire, te transformi, permiţi iubirii să te schimbe.

Când nu te suprasolici, te iubeşti.

Când îi protejezi pe ceilalţi, le arăţi lor şi îţi demonstrezi ţie de ce anume ai nevoie.

Când te bucuri, inima ta e deschisă, poate simţi starea de iubire.

Când te îngrijeşti, fă asta cu iubire, nu ca „trebuie”, ca o corvoadă, şi grija devine o manifestare a iubirii.

Când bei apă, atât cât are nevoie organismul tău, îl iubeşti.

La fel, când respiri aer curat.

……

Poţi completa singur(ă), e simplu.

Citeşte lista. Şi gândeşte-te acum că ori de câte ori acţionezi în mod contrar, nu te iubeşti pe tine. Şi nici nu permiţi deschiderea spre iubirea de sine. Poate că nu permiţi nici altora să te iubească.

Publicitate

De prea multe ori ne considerăm vinovaţi pentru ceilalţi şi credem că nu merităm să fim iubiţi. De prea multe ori uităm că nu există responsabilitate 100% doar a unei singure părţi. De prea multe ori credem cu naivitate că nu poate fi iertat nici de noi şi nici de alţii ceea ce am făcut. De prea multe ori încetăm să ne iubim aşa cum suntem şi să vedem în greşelile noastre doar lecţii prin care evoluăm.

Cum nimeni nu e responsabil însă decât pentru el însuşi, nu există culpabilitate totală faţă de altcineva. Atragem exact acele persoane şi situaţii care rezonează perfect, în oglindă, cu atitudinile noastre, bune sau rele, din ego sau din suflet. De aceea, motivaţia care stă la baza unei „greşeli” este întotdeauna împărţită între cele două părţi care au fost implicate în acel proces aproape egal. Un procent de 50%-50% s-ar apropia mai mult de realitate.

Nu îţi pot face nimic din ceea ce tu nu vrei, din ceea ce tu nu accepţi (conştient sau nu). Nu poţi primi nimic de la mine din ceea ce tu nu cauţi. Şi invers. Eu îţi ofer exact ceea ce pot şi am de oferit în relaţia cu tine. Ne oglindim perfect.

Cum aş putea atunci să te acuz numai pe tine pentru responsabilitatea relaţiei dintre noi? Cum aş putea să te consider doar pe tine vinovat de ceea ce mi se întâmplă mie? Sau reversul, cum aş putea să cred că doar eu sunt vinovat de ceea ce se petrece în mintea ta? Cum pot să iau doar pe umerii mei povara ta? Ambele situaţii sunt privite naiv şi dintr-o singură extremă, a egoului, care crede că prin critică putem schimba lucrurile în bine. Căci egoul e convins că, dacă iubeşti totul aşa cum e, nu vei mai învăţa niciodată să te schimbi. Şi atunci te ţine în frică, amintindu-ţi mereu de greşelile din trecut.

Credinţa inimii însă e diferită. Ea ştie că totul funcţionează numai prin iubire şi acceptare necondiţionată. Ea priveşte criticile egoului ca pe ale unui copil naiv, cu înduioşare. Ea are înţelepciunea de a cunoaşte adevărul din dragoste, nu din frică. Inima vorbeşte limbajul universal; egoul pe cel individual. Inima vorbeşte despre unire, egoul despre competiţie. Nu te poţi uni cu ceilalţi la nivel mental; ai nevoie de inimă.
Şi chiar dacă la nivel de ego nu suntem de acord cu ceilalţi şi nu ne putem iubi pe noi înşine, la nivel de inimă, iubim totul aşa cum e.

De aceea, a vorbi despre culpabilitate într-o situaţie ne situează în afara adevărului şi este esenţial să căutăm mereu să ne conectăm la inimă, suflet, Dumnezeul din noi, uitând de ego sau raţiune. O modalitate simplă de a şti dacă suntem conectaţi la sinele nostru plin de iubire este aceea de a verifica starea în care ne aflăm în acea situaţie. Mă simt bine sau, din contră, trist, furios, anxios? Orice senzaţie neplăcută, de durere „sufletească”, este de fapt durerea egoului care nu poate accepta lucrurile aşa cum sunt ele.

Când suferim, suntem în ego, în totală ignoranţă, deconectaţi complet de la Dumnezeu şi suflet; când iubim, suntem fericiţi, acceptăm situaţiile şi oamenii aşa cum sunt fără să ne doară, înseamnă că suntem conectaţi la ceea ce suntem cu adevărat. Când ne doare ceva, egoul are putere asupra noastră; când ne simţim bine, sufletul deţine puterea.

Când trăim prin ego, suferim mereu, pentru că el nu ştie, nu are înţelepciunea de a accepta viaţa aşa cum e; el se cramponează de experienţele trecute, de amintirile dureroase şi se teme că am putea păţi ceva similar în viitor. Măsurile de precauţie sunt luate aşadar de ego, nu de suflet.

Sufletul ştie întotdeauna că ne aflăm la momentul şi locul potrivit şi că, din punct de vedere spiritual, totul e perfect, adică dacă nu am ajuns la pace este pentru că egoul e încă destul de puternic. Şi ne aşteaptă, din dragoste pentru noi, să facem acest pas.

Practic, toate experienţele noastre dureroase se repetă mereu şi mereu, până când avem capacitatea de a ne învăţa lecţiile şi de a vedea altceva în ele.

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate