Victor Mari Hugo a spus odată – oamenii care ne înconjoară joacă în teatrul vieții noastre. Uneori, depindem de ei mai mult decât depindem de noi înșine
În acest articol voi vorbi despre 2 tipuri de oameni de care este mai bine să ne distanțăm pentru a nu ne strica buna dispoziție și pentru a ne menține sănătatea psihologică.
Toate concluziile au fost trase pe baza lucrărilor lui Sigmund Freud.
1. Oamenii care nu gândesc înainte să vorbească
Cu oamenii care vorbesc necontenit, este dificil să stabilești relații profunde, deoarece monologul lor este complet gol și lipsit de sens.
Freud considera că puterea cuvântului are o valoare mare. Cuvintele nu trebuie risipite. În schimb, persoanele care vorbesc constant fără să spună nimic clar, le percepea ca fiind deschise, dar insistent neinteresante.
Din lucrările sale, mai departe putem înțelege că este foarte dificil să ai o conversație semnificativă cu astfel de persoane. Oricine poate deschide gura și vorbi, dar nu toți pot și vor să asculte o vorbărie inutilă.
2. Oamenii care nu pot ieși din cadrul familiei lor, chiar dacă sunt adulți.
Psiho-analistul Sigmund Freud spunea că cineva poate fi considerat matur atunci când se separă de familia sa și începe să-și construiască propria sa unitate socială.
Dacă un copil nu poate trăi separat de părinți și continuă să asculte critica și sfaturile lor, nu poate fi considerat matur. Chiar dacă are deja 50 de ani.
O persoană nu poate construi propria familie pentru că, dacă apar probleme, va merge în primul rând să ceară sfaturi părinților, deoarece aceștia încă au influență asupra lui.
Acest lucru nu poate avea rezultate bune. Mai mult decât atât, Freud considera că o familie puternică se construiește doar după separarea de părinți. Terților nu le este permis să se implice, toate problemele trebuie rezolvate doar de cei doi adulți.
Adesea, părinții nu îi permit copilului să se elibereze de sub controlul lor. Acest lucru se aplică atât bărbaților, cât și femeilor. În ansamblu, dacă un copil se teme să-și supere părinții și să-și declare independența – atunci vina este a sa.
Într-unul dintre articolele mele am menționat un prieten de-al meu care trăiește cu părinții săi, soția și copiii sub acoperișul aceleiași case.
În tinerețe a avut bani pentru a-și construi o casă, dar s-a speriat de responsabilitate, nu a vrut să se îndepărteze de părinți și a considerat că este mai comod să rămână sub acoperișul lor.
Ca rezultat, acum se plânge că părinții îi invadează viața personală.
