Divorțul este considerat un lucru normal în lumea modernă, dar vreau să vă transmit – ce se întâmplă cu copilul, ce mecanisme sunt declanșate și cum îi afectează viața viitoare. Tot ceea ce va fi discutat poate avea loc și în familiile nedivorțate, însă divorțul, ca stres pentru toți participanții, crește foarte mult probabilitatea de consecințe pentru cei mai vulnerabili și imaturi – copiii.
Există multe povești ca a mea – au divorțat, unul dintre părinți nu a participat la creștere, nu a fost interesat, aproape că nu a ajutat. Într-un divorț, ceea ce contează este ce aude copilul de la părintele care nu poate face față durerii.
Cum sunt afectați copiii de divorțul părinților:
Am evidențiat câteva modele importante care încep în psihicul copilului, prind rădăcini și se deplasează în inconștient.
1. Se formează o alegere internă – cum să vezi situația.
De multe ori, mamele nu au suficiente resurse pentru a-și proteja copiii de severitatea divorțului, de propria lor durere. Mama este cea care stabilește vectorul „cum să vezi situația”:
– bine: „tata te iubește”, „tata va rezolva totul”, „tata va proteja”, „ai un tată”;
– rău: „tatăl tău te-a părăsit”, „abandonat”, „a refuzat”, „nu are nevoie de tine”, „nu are timp de tine”, „nu ai tată”.
Această alegere internă rămâne în cap pe viață ca vector. Mai târziu, de-a lungul vieții, un astfel de copil va primi confirmarea atitudinilor de la un vector dat – așa funcționează creierul nostru.
2. Copilul învață să-și suprime durerea și sentimentele.
Pe de o parte, este foarte dureros pentru un copil să se desprindă de oricare dintre părinți, pe de altă parte, părintele cu care copilul rămâne, neintenționat sau intenționat, îl întoarce împotriva celuilalt. Însuși faptul că părinții nu locuiesc împreună sugerează că cineva este rău, fără cineva este mai bine. Echilibrarea durerii necesită contrabalansarea credințelor împotriva celor rele.
Nu putem iubi „răul”. Aici începe conflictul intern: sufletul, din dragoste, tânjește după tată sau mamă, iar atitudinile morale necesită comportamentul logic al unei victime care tânjește la răzbunare. Pentru a-l suporta cumva, copilul trebuie să-și suprime sentimentele negative, durerea.
3. Un copil încetează să mai fie copil.
Dacă părintele cu care locuiește copilul se plânge adesea, dă vina pe celălalt, îi spune copilului despre experiențele sale, copilul înțelege că acesta: „nu poate face față vieții”. Apoi copilul decide că este adult și începe să-i ofere celuilalt sprijin, dragoste, atenție, aprobare. Dar mental, copilul nu s-a maturizat încă.
Acesta nu mai simte emoțiile copiilor și începe să suporte durerea împreună cu persoana cu care trăiește.
4. Copiii preiau sentimentele părinților.
La nivel sufletesc, copiii își iubesc părinții foarte mult și, pentru a-i ajuta, sunt gata chiar să renunțe la „viață” și să împărtășească durerea unui adult. Mai târziu, când astfel de copii cresc, le este greu să construiască relații, pentru că această durer, este deja cu ei ca o experiență negativă.
5. Obiceiuri împrumutate.
Multe dintre obiceiurile noastre aparțin părinților noștri. Cu atât mai mult, bunicilor, străbunicilor, etc. Pe lângă sentimente, copiii adoptă atitudini: de exemplu, am crescut cu atitudinea că „toți bărbații sunt răi”. Abia la 25 de ani m-am uitat înapoi la experiența mea personală și mi-am dat seama că nu aveam nicio confirmare.
6. Copilul nu poate să-și găsească locul în ierarhie.
După divorț, copilul poartă ranchiună față de unul dintre părinți (mai adesea tatăl). Și are o dorință de răzbunare, dorința de a-și învăța, schimba și pedepsi tatăl ei. Este imposibil. Suntem copiii părinților noștri, nu părinții părinților noștri. Nu îi putem crește, reeduca, schimba – doar părinții părinților pot face acest lucru de drept.
Când luăm această intenție asupra noastră, rupem ierarhia și ne asumăm imposibilul. Când o facem, încetăm să ne „trăim” viața, încetăm să fim părinți ai copiilor noștri și devenim părinți ai părinților noștri.
7. Un copil matur nu-și poate construi propria viață pentru că nu se poate separa de familia părintească.
Pentru a construi o familie, un copil ar trebui să primească în mod ideal sentimentele de bază: de acceptare, aprobare, dragoste, sprijin și atenție de la părinți. Numai în acest fel poți să dezvolți calități feminine ca fată și calități masculine ca băiat.
De exemplu, după anumite conflicte în familie, o fată poate în interior să fie de partea tatălui ei și să creadă că mama ei nu-și iubește suficient tatăl – în acest caz, ea „ține locul mamei sale”, străduindu-se să devină mai bună decât ea. Desigur, vor exista conflicte cu mama, iar fata nu va lua energia feminină de la mamă și va rămâne „femeia” tatălui ei, nu soțul ei.
8. Cu cât arătăm mai mult în exterior respingere, cu atât în interior „tragem” mai mult pentru a ne apropia de părintele respins, „exclus” la nivelul sufletului.
Uneori găsim unitate cu el în dependențele „lui”, trăsături de caracter, adesea nu cele mai bune, tipare de comportament, boli, obiceiuri etc. Acesta poate fi și un avantaj: de exemplu, continuăm afacerile părinților noștri, hobby-urile lor.
