Ciclurile de 7 ani ale vietii scrise in filozofia Indiana veche

Publicitate

Viaţa are un şablon, şi e bine să-l înţelegi. Fiziologii spun că, din şapte în şapte ani, corpul şi mintea trec printr-o criză de schimbare. La fiecare şapte ani, toate celulele din corp se schimba, se reînnoiesc. De fapt, dacă trăieşti şaptezeci de ani, durata medie de viaţă, corpul tău moare de zece ori. În fiecare al şaptelea an al vieţii, totul se schimba – este exact ca schimbarea anotimpurilor. În şaptezeci de ani, cercul e complet. El are zece diviziuni.

În realitate, viaţa omului n-ar trebui să fie împărţită în copilărie, tinereţe şi bătrâneţe, pentru că din şapte în şapte ani începe o nouă vârsta, se face un pas nou.

În primii şapte ani copilul este autocentrat, de parcă ar fi centrul universului. Toată familia se învârte în jurul lui. Dorinţele îi sunt îndeplinite imediat, căci altfel îl apucă pandaliile, tipa, plânge, face urât. El trăieşte ca un adevărat împărat – mama, tata îi sunt servitori, toată familia trăieşte doar pentru el. Şi bine-nţeles că el crede că lucrul ăsta e valabil şi pentru lumea mai largă. Luna răsare pentru el, soarele răsare pentru el, anotimpurile se schimba pentru el. Un copil de şapte ani este absolut egoist, mulţumit de sine. Nu are nevoie de nimeni şi nimic, se simte complet.

După şapte ani se produce o schimbare. Copilul nu mai e autocentrat; devine excentric, ad literam. Se mişcă spre ceilalţi. Ceilalţi – prietenii, găştile – devin fenomenul important. Acum nu mai e atât de interesat de sine; e interesat de ceilalţi, de lumea mai mare. Începe să cerceteze, vrea să afle tot, pune mii de întrebări, aducându-şi părinţii la exasperare, devine o pacoste. Îl interesează totul, vrea să ştie tot. Omoară un fluture ca să vadă ce are înăuntru, strica o jucărie ca să vadă cum funcţionează. Dacă e bărbat, nu-l interesează fetele. Pe fete nu le interesează bărbaţii. Dacă o fată se joacă cu băieţii, e privită ca un băieţoi, ceva nu e în regulă cu ea. Psihiatrii şi psihologii spun că acest al doilea stadiu este homosexual.

După al paisprezecelea an de viaţă se deschide o a treia uşă. Pe băieţi nu-i mai interesează băieţii, pe fete nu le mai interesează fetele. Sunt politicoşi, dar lipsiţi de interes. De asta prietenia care se leagă intre şapte şi paisprezece ani este cea mai adâncă, şi nu se va mai lega niciodată în viaţă, pentru că numai între şapte şi paisprezece ani mintea este homosexuală. Copiii care s-au împrietenit atunci rămân prieteni pe viaţă, legătura este foarte profundă. Îşi vor mai face prieteni, dar acei prieteni vor fi mai degrabă cunoştinţe; fenomenul acela profund care s-a întâmplat între şapte şi paisprezece ani nu se va mai repeta.

După al paisprezecelea an, pe băiat nu-l mai interesează băieţii. Dacă totul decurge normal, îl interesează fetele. Acum devine heterosexual, interesat cu adevărat de opusul lui, de adevăratul celălalt.

Al paisprezecelea an este un an revoluţionar, important. Sexul devine matur, adolescentul începe să se gândească la sex; fanteziile sexuale încep să domine visele. Bărbatul devine un mare Don Juan, începe să curteze fetele. Apare romantismul, poezia.

La douăzeci şi unu de ani, dacă totul decurge normal, şi adolescentul nu este forţat de societate să facă ceva care nu este firesc, adolescentul devine tânăr, e interesat mai mult de sătuţul social decât de iubire. Are ambiţii, vrea un Rolls Royce, vrea o casă mare, vrea să fie un om de succes, un Rockefeller, un prim ministru. Ambiţia devine preponderenţă. Toată preocuparea tânărului se canalizează pe viitor, pe reuşita, pe competiţie, pe strategia în bătălia pentru poziţia socială.

Acum el intră în lumea nebuniei. Piaţa devine acum lucrul cel mai important. Întreaga lui fiinţă se îndreaptă spre piaţa: bani, putere, prestigiu.

De la douăzeci şi unu la douăzeci şi opt de ani, tânărul duce o viaţă aventuroasă, are ambiţii mari, dorinţe mari şi lupta prin toate metodele să şi le realizeze. La douăzeci şi opt de ani, devine conştient de faptul că nu toate dorinţele pot fi împlinite. Înţelege mai bine ca multe dorinţe sunt irealizabile. Acum începe să-l intereseze mai mult siguranţa şi confortul, şi mai puţin aventura şi ambiţiile. Începe să se aşeze. Al douăzeci şi optulea an de viaţa marchează sfârşitul perioadei hippie…

La trezeci și cinci de ani energia vitală atinge punctul omega. Cercul este jumătate complet şi energiile intră în declin. Acum, omul nu e interesat numai de siguranţă şi confort, el devine conservator. Nu numai că nu-l interesează revoluţia, ci devine antirevoluţionar. Acum este împotriva tuturor schimbărilor, este conformist, conservator. Este împotriva a tot ce e revoluţionar, vrea să păstreze stătu quo, adică starea în care se află lucrurile în momentul de faţă, şi e împotriva oricărei schimbări care ar putea să-i pună în pericol stabilitatea. Este împotriva hippioţilor, a rebelilor. Acum este cu adevărat un membru de bază al cetăţii…

La treizeci și cinci de ani, omul face parte din lumea convenţională. Începe să creadă în tradiţii, în trecut, în Vede, în Coran, în Biblie. Este împotriva schimbării, pentru că orice schimbare îi poate tulbura viaţa, iar acum are mult de pierdut. E de partea legii, a religiilor, a reglementărilor, a disciplinei, şi combate anarhismul.

Publicitate

La patruzeci şi doi de ani erup tot felul de boli fizice şi mentale, căci acum viaţa e în declin. Energia se îndreaptă spre moarte. Dacă la început energiile erau în urcare şi omul devenea tot mai vioi, mai energic, mai puternic, acum se întâmplă exact pe dos – cu fiecare zi omul e tot mai slab. Însă obiceiurile persistă. Dacă acum mănâncă la fel de mult ca la 35 de ani, se îngraşă, şi încep să apară tot felul de boli – tensiune mare, atacuri de cord, insomnie, ulcere. Toate acestea se întâmpla în preajma vârstei de 42 de ani, care este unul dintre cele mai periculoase puncte. Părul începe să cadă, încărunţeşte. Viaţa se transformă în moarte, încetul cu încetul.

În prejma vârstei de 42 de ani religia devine pentru prima dată importantă, pentru că religia este profund preocupată de moarte. Acum moartea se apropie, şi omul caută refugiul în religie…

La patruzeci şi nouă de ani, căutarea a devenit clară. I-au trebuit şapte ani să devină clară. Acum apare hotărârea. Nu te mai interesează ceilalţi. Pe bărbaţi, nu-i mai interesează femeile, pe femei nu le mai interesează bărbaţii – se instalează menopauza.

Omul nu prea mai are chef de sex. Toată treaba i se pare puţin cam juvenilă, puţin cam imatură… Aşa cum la paisprezece ani dorinţa sexuală apare în mod firesc, la fel de firesc ea se estompează la patruzeci și noua de ani. Trebuie să fie aşa, pentru că fiecare ciclu trebuie să se încheie…

Acum omul a întors spatele vieţii şi ambiţiilor şi dorinţelor – s-a terminat. El se îndreaptă spre singurătate, spre el însuşi. Înainte nu putea fi singur; existau responsabilităţi de îndeplinit, copii de crescut. Acum copiii sunt adulţi, căsătoriţi, sunt aşezaţi la casele lor. Nu mai sunt hippioţi, trebuie să aibă în jur de 28 de ani. Acum e vremea ca părintele să lase casa în urmă, să se desprindă de problemele lumeşti, să înceapă să privească spre pădure, să coboare în sine, să devină introvertit, să fie din ce în ce mai înclinat spre meditaţie şi rugăciune.

La vârsta de cincizeci şi şase de ani se produce iar o schimbare, o revoluţie; acum nu mai e de ajuns ca omul să privească spre pădure, el trebuie să plece în pădure. Viaţa e pe sfârşite, moartea e tot mai aproape. Dacă la 49 de ani nu mai e interesat de sexul opus, la 56 de ani încep să nu-l mai intereseze ceilalţi, indiferent de sex, societatea, formalităţile sociale, formele de înregimentare. S-a terminat cu „socializarea”, cu apartenenţa la diverse cluburi, organizaţii sau grupuri. A trăit destul, a învăţat destul; acum mulţumeşte tuturor şi părăseşte formă de organizare respectivă. Cincizeci şi şase de ani este vârsta la care trebuie să devină în mod firesc un sannyasin. Trebuie să îmbrăţişeze sannys-ul, renunţare, să iasă din societate. E firesc – aşa cum a intrat, trebuie să iasă, pentru că dacă n-ar ieşi, s-ar sufoca.

La şaizeci şi trei de ani redevine copil, este interesat numai de sine. Asta înseamnă meditaţia – să cobori în tine, ca şi cum totul s-a prăbuşit şi numai tu exişti. Redevine copil, inocent, începe să coboare în sine. I-au mai rămas de trăit numai şapte ani, trebuie să se pregătească de moarte. Trebuie să fie gata să moară.

Ce înseamnă să fii pregătit să mori? Înseamnă să mori sărbătorind, să mori fericit, să întâmpini moartea cu braţele deschise, să fii dornic să mori. Dumnezeu ţi-a dat prilejul de a fi şi de a învăţa, şi ai învăţat. Acum ai vrea să te odihneşti. Acum ai vrea să pleci acasă. Tot ce-a fost până acum a fost sejur. Ai rătăcit pe un tărâm străin, ai trăit cu oameni străini şi ai învăţat multe. Acum e vremea să te întorci acasă.

La şaizeci de ani, omul se închide de tot în sine. Nu citeşte, nu vorbeşte mult. Este tot mai tăcut, tot mai mult el cu sine, total indiferent la ce se petrece în jurul lui. Încetul cu încetul energia slăbeşte.

La vârsta de şaptezeci de ani e pregătit. Dacă a urmat acest şablon natural, cu nouă luni înainte de moarte îşi dă seama că moartea vine, e conştient de asta. Aşa cum copilul trebuie să petreacă nouă luni în uterul mamei înainte de a se naşte, înainte de a muri omul trebuie să petreacă nouă luni în sine. Cu nouă luni înainte de venirea morţii, omul intră iarăşi în uter, numai că acum uterul nu mai e în mamă, ci în el însuşi.

Indienii numesc cel mai tainic altar al unui templu, garbha, uter. Denumirea e foarte simbolică. În ultima fază a vieţii, cu nouă luni înainte de moarte, omul intră în sine, propriul său corp devine uter. El coboară în cel mai tainic altar, unde flacăra arde veşnic, unde se află lumina, unde trăieşte Dumnezeu. Acesta e procesul natural.

Pentru acest proces natural nu e nevoie de viitor. Trebuie să trăieşti clipa prezenta. Clipa următoare va veni de la sine. Aşa cum râul curge şi ajunge în ocean, tot aşa curgi şi tu şi ajungi la sfârşit, la ocean…

Când ajungi la şaptezeci de ani, când eşti gata să mori – dacă ai trăit totul aşa cum trebuie, în prezent, fără să amâni nimic pentru viitor, fără să visezi la viitor, dacă ai trăit total clipă. Indiferent cum a fost ea – cu nouă luni înainte de moarte devii conştient de faptul că vei muri…

Moartea este încununarea, împlinirea. Viaţa nu sfârşeşte în moarte; de fapt, viaţa înfloreşte în moarte. Însă pentru a cunoaşte frumuseţea morţii trebuie să fi pregătit pentru ea, trebuie să înveţi artă de a muri.

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
Spiritualitate

Osho ne aminteste ca “Disciplina interioara transforma omul intr-un imparat”

Publicitate

“Dragostea este misterul intre doi oameni, nu asemanarea dintre ei.” – John Fowles

“Iubirea este o înflorire rară. E rară fiindcă se poate produce doar atunci când nu există frică, niciodată înainte. Aceasta înseamnă că iubirea îi poate apărea doar unei persoane foarte profund spirituale. Cunoştinţă pot lega toţi, sexul e posibil pentru toţi, dar nu şi iubirea.

Dacă poţi permite iubirii să apară, atunci nu mai e nevoie de rugăciune, nu mai e nevoie de meditaţie, nu mai e nevoie de nicio biserică, de niciun templu. Dacă iubeşti, poţi să uiţi cu totul de Dumnezeu, fiindcă prin iubire îţi va fi apărut totul: meditaţia, rugăciunea, Dumnezeu, totul îţi va fi apărut! La asta se referă Iisus atunci când spune că iubirea e Dumnezeu.

Iubirea este prima experienta a fiintei in care ea se pune in rezonanta cu ceva in afara egoului ei. Ea reprezinta prima lectie prin care omul afla ca poate intra in armonie cu cineva care nu face parte din egoul lui, cu o femeie sau cu un barbat, cu un copil sau o mama.

Daca inveti aceasta lectie, de ce nu ai intra in armonie cu intreaga umanitate? Daca armonia cu o singura persoana iti ofera atata bucurie, ce sentimente iti va oferi punerea la unison cu intreaga umanitate? Mai departe, daca poti intra in armonie cu intreaga umanitate, de ce nu ai face-o si cu lumea plantelor si animalelor? Fiecare pas conduce la urmatorul.

Iubirea este o scara. Ea incepe cu o persoana si se termina cu totalitatea. Iubirea este inceputul, Dumnezeu este sfarsitul. Sa te temi de iubire inseamna sa ramai blocat in mica ta celula intunecata.

Omul modern traieste intr-o asemenea celula; el este un narcisist. Narcisismul este marea obsesie a mintii moderne. El da nastere la o sumedenie de probleme, toate lipsite de semnificatie. Exista si probleme creatoare, care conduc pe nivelurile superioare de constiinta. Altele nu conduc insa nicaieri. Cel mult te scufunda si mai jos.

Iubirea creeaza probleme. Ele pot fi evitate prin evitarea iubirii, dar retineti: acestea sunt probleme esentiale! Ele trebuie experimentate, cunoscute si transcense. Si nu poti transcende o experienta prin care nu ai trecut. Iubirea este singurul lucru pe care merita sa-l faceti. Toate celelalte sunt secundare. Daca va ajuta sa iubiti, merita sa le incercati. De aceea, oricat de mare ar fi durerea, nu ezitati sa iubiti.

Foarte multi oameni iau decizia sa nu se incurce cu iubirea, dar raman blocati in ei insisi. Viata lor nu mai seamana cu un pelerinaj, cu curgerea riului catre ocean; ea ramane un lac murdar, cu apa stagnanta, din care nu va mai ramane in curand decat namolul. Pentru a-si pastra puritatea, fiinta trebuie sa curga. Riul isi pastreaza puritatea, pentru ca nu inceteaza sa curga.

Iubirea este cel mai mare koan zen posibil. Este dureroasa, dar nu trebuie evitata. Cine o evita, evita practic cea mai mare posibilitate de a creste.

Acceptati iubirea, suferiti din cauza ei, caci din aceasta suferinta se naste extazul. Orice forma de extaz se naste din agonie. Da, egoul vostru va trebui sa moara, dar cine moare in forma sa egotica se naste in forma sa divina, ca un Buddha.

Iubirea va va darui primele impresii autentice legate de tao, de zen sau de sufism, prima dovada ca Dumnezeu exista, ca viata nu este lipsita de semnificatie.

Publicitate

Oamenii care afirma ca viata nu are nici un rost sunt cei care nu cunosc iubirea. Ei nu vor sa spuna altceva decat ca nu au cunoscut niciodata acest sentiment.

Acceptati suferinta provocata de iubire! Cine nu trece prin noaptea intunecata nu poate cunoaste sublimul rasarit de soare. Soarele nu poate rasari decat din pantecul intunecat al noptii.”

„Ceea ce voi numiti iubire nu este decat o frenezie, o febra, un fel de nevroza biochimica. Cum ar putea fi iubire? Iubirea nu apare decat ca o umbra a meditatiei. Atunci cand devii extrem de lucid, in tine se naste o calitate noua – aceasta este iubirea.

Asa cum sunteti acum, iubirea voastra nu inseamna altceva decat gelozie, competitivitate, manie, ura. Nu va mai puteti suporta singuri, asa ca simtiti nevoia unei companii; cand gasiti pe cineva care sa ca suporte, numiti acest lucru iubire. Va cramponati de altcineva, dar incercati sa il dominati, sa il manipulati. Faceti politica, nu iubire! Nu-i de mirare ca ajungeti direct in iad, ca va simtiti din ce in ce mai nefericiti.

Cu ce va ajuta aceasta asa-zisa iubire? Nu faceti decat sa visati la infinit. Visati ca veti trai o poveste de iubire cum nu s-a mai vazut. Cat despre iubirile voastre trecute, acestea vi se par un cosmar. Toate visele voastre se dovedesc a fi cosmaruri.

Nu, aceasta nu este iubire. In caz contrar, intregul pamant ar fi un paradis terestru. Atatia oameni care iubesc, o planeta plina de iubire… parinti plini de iubire, copii, frati, surori, prieteni, soti, politicieni, preoti – toti plini de iubire…

Priviti insa in ochii oamenilor. Nu veti vedea in ei decat suferinta. Inseamna ca ceva nu este in regula, probabil ca traiesc o alta stare, careia i-au spus iubire. Pe ambalaj scrie “iubire”, dar in interiorul lui se afla cu totul altceva: manie, gelozie, posesivitate, ura, dominatie, tot felul de lucruri urate. Da, ambalajul este foarte frumos, ca un cadou de Craciun. Daca il deschizi, insa, nu descoperi decat iadul.

Eu nu vorbesc de acest fel de iubire. Atunci cand patrunzi in interiorul fiintei tale apare o energie complet noua. Este o energie atat de mare, incat simti nevoia sa o impartasesti. Iubirea nu este altceva decat impartasirea acestei energii. Nu simti nevoia sa primesti iubire. Pentru prima oara in viata ta, dispui de o comoara nepretuita si simti nevoia sa o imparti cu altii.

Cand simti nevoia sa fii iubit, suferinta asteapta dupa colt. Acest gen de iubire este iubirea unui cersetor, si un cersetor nu poate fi fericit.

Nu poti simti iubirea adevarata decat daca patrunzi in adancurile fiintei tale, descoperind aici rezervorul infinit de energie. Apare atunci nevoia de a darui si altora aceasta energie. Te simti chiar recunoscator pentru ca acestia o primesc. Asa apare fericirea, iar iubirea devine celesta.

Nevoia ta s-a schimbat dramatic. Acum simti nevoia de a darui. In clipa de fata, voi simtiti nevoia de a primi, sunteti niste cersetori. Cand veti cunoaste acea iubire, veti deveni niste imparati.

Disciplina interioara transforma omul intr-un imparat.”

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet