Cel mai bun psiholog este comunicarea. Prin tacere nu faceti decat sa creasca radacini adanci problemelor dintre voi!

"Dacă fiecare zi este la fel ca și cea precedentă, este pentru că oamenii pierd din vedere lucrurile bune care se întâmplă în fiecare zi." – Paulo Coelho Nu-ti face grji, de niciun lucru caci totul va fi bine, cu tristeti, cu dureri, cu sfasieri de suflet, cu bucati aruncate pe coclauri oamenilor care nu meritau, locurilor care nu te doreau si cuvintelor care nu isi aveau locul in viata ta. Nu-ti face griji caci totul are un rost si totul va fi bine. Pas cu pas, timp cu timp. Vei vedea, iubire mica. Hai intinde-te, intinde-ti aripile si lasa-le pe toate sa zboare departe, departe de tine, de ceea ce nu esti, departe de imaginile pe care ceilalti le proiecteaza pe tine fiindca asa suntem facuti cu totii, sa proiectam unii asupra altora… neadevaruri. Nu-ti face griji, suflete, caci nimic din ce e, nu e ce pare a fi! Peste tine, soare, sa se adune si norii sa fuga intr-alta lume. Culori de curcubeu sa iti preumble pe umeri, pe fata si pe buzele tale coapte si nebune. Lasa-ti cuvintele sa zboare si nu te mai simti responsabil(a) pentru ceea ce intelege lumea mai ales atunci cand ai zis-o cu toata dragostea si umorul, iar celalalt te-a desfiintat de n-a mai putut fiindca i s-a parut ca l-ai atacat, fiindca i-ai destupat frustrarile si ai adus lumina ce l-a ars in mizeria ce si-o bagase prin colturi intunecate. Stii, oamenii nu sunt toti pe aceleasi niveluri si oricat de smart poate fi un om, asta nu va avea nicio legatura cu intelepciunea si intelegerea, cu viziunea de ansamblu. Lasa-i pe fiecare sa fie cum vor, sa atace cum vor, sa persifleze ori sa vorbeasca urat. E alegerea lor. Nu esti tu de vina. Oamenii echilibrati sunt calmi, calzi, echilibrati si nu iritati fara sa le faci nimic! Intunericul se stinge cu lumina iar raul cu blandete. Trezeste-te de dimineata si zambeste aerului, soarelui, norilor, ploii si apoi danseaza! Ori daca te prinde vreo dimineata cu chef de bocet, boceste si elibereaza si apoi bucura-te si nu-ti mai fa griji. Totul e bine, e perfect de bine! Cum s-ar putea sa fie si mai bine de atat? Ce minuni te asteapta in aceasta lume? Ce magie pot fi tu pentru lume si pentru orice situatie ravasitoare din viata ta? Ramai in intrebare, intrebarile sunt eliberatoare. Si tot ceea ce te face sa te simti usor e bun pentru tine. Hai, azi fara griji, da!? Ne-am inteles, cred! Fluiera dupa mine, danseaza ca Baloo si lasa toate chestiile apasatoare sa zboare departe, departe. Nu sunt ale tale. Fa-ti din tot ce necajeste aripi la picioare si jar pentru rasetele tale inaltatoare. "E fericire pentru toata lumea.-Mai intai ai fericirea pe care ti-o da raza dinauntru, lumina mintii tale si bunatatea inimii tale.Dar natura cu bogatia privelistilor ei, cu farmecul vesnicei reinnoiri a podoabelor ei! Dar fericirea de a putea face pe altul fericit! Dar sperantele! Dar visurile!" (Alexandru Vlahuta) "Am căutat să aud vocea lui Dumnezeu și m-am cățărat pe cel mai înalt stâlp însă Dumnezeu mi-a spus: „Dă-te jos, eu trăiesc printre oameni”. – John Henry Newman
Publicitate

“Poți vorbi cu cineva ani la rândul, în fiecare zi, și totuși, nu va însemna atât de mult că ceea ce poți avea când stai în fața cuiva, fără să spui nimic cu vorbele, totuși să simți acea persoană cu inima ta, să simți că cunoști acea persoană dintotdeauna…conexiunile sunt făcute cu inima, nu cu limba.” – C. JoyBell C.

Dialogurile rezolva neintelegerile dintre noi. Fie ele marunte, fie grele, acute sau persistente. Dojenile, certurile, reprosurile, explicatiile dor. Insa tacerile sfasie.

Inca nu stiu sa fac fata tacerilor. Inca nu am invatat sa trec usor sau mai usor peste scrisorile fara raspuns, peste indoielile nespulberate, peste plansul neimpartasit, ascuns bine dupa masca mincinoasa a nepasarii. Cateodata a voiosiei autoimpuse.

Inca vreau explicatii. Vrea sa stiu. Am nevoie de certitudini. Ca de aer curat, ca de izbaviri nesperate. Nu conteaza cat de greu de suportat sunt raspunsurile pe care le caut, pe care le astept, pe care chiar le cersesc cateodata. Vreau sa am sansa unei destainuiri, motivul invocat al indepartarilor, sa gasesc sursa tristetilor si abandonurilor, deznodamantul motivat al iubirilor, ca sa ma pot vindeca, ca sa pot intelege, dar mai ales ca sa pot ierta sau sa ma iert pe mine insami. Sa pot merge mai departe fara povara imensa a necunoscutului.

Tacerea ma sfasie brutal. Imi bantuie noptile cu prea multe ganduri carora nu pot sa le fac fata. Valul lasat peste fapte si vorbe ma impiedica sa vad adevarul. Ma face sa compun prea multe scenarii fara rost, cu algoritmi complicati si cu ecuatii nesfarsite a caror rezolvare nu o intrevad aproape niciodata de una singura, fara feed-back-ul asteptat. Solutiile pe care le intuiesc ma coplesesc si ma sperie prin numar, prin posibilitati nesfarsite de interpretare sau reinterpretare. Necunoscutele ma incoltesc din toate partile, ma imping nemilos sa retraiesc totul inca o data si sa recompun trecutul ca si cum ar fi prezent, chiar si viitor.

Publicitate

Nu stiu, nu pot sa inteleg tacerea. Nu imi e de ajuns sa ma agat de priviri, de gesturi, de sperante, de rutina. Eu nu pot pleca mai departe fara linistea pe care doar adevarata fata a adevarului mi-o poate garanta. De ce? De ce acum? De unde? Intrebari simple, cu care parca ne-am nascut pe buze dar pe care le rostesc din ce in ce mai greu, asteptand in zadar sa se subinteleaga setea uriasa de a sorbi un raspuns, de a mi se invoca un motiv. Vreau sa am sansa – chiar de e una singura si ultima – sa ma apar sau sa ma acuz, caci pana si condamnatul la moarte are sansa unei ultime dorinte.

Tacerea e fuga. Tacerea e mai mult decat spatele intors ostentativ. Tacerea e condamnare pe viata la intrebari care nu se vor sterge nicicand. Tacerea nu are nimic de a face cu adevarul, cu speranta, cu omul. Tacerea premeditata e lovitura fatala care ucide incet, dar sigur, condamnandu-ne pe viata sa rascolim cenusa unui foc la care odata ne-am incalzit impreuna inimile, vorbind …

“Suntem oameni, nu îngeri. Simţurile ne pun în comunicare cu lumea şi, simultan, ne închid în noi înşine: senzaţiile sunt subiective şi indicibile. Gândirea şi limbajul sunt punţi, dar, tocmai pentru că sunt punţi, nu suprimă distanţa dintre noi şi realitatea exterioară. Cu această excepţie, se poate spune că poezia, serbarea şi dragostea sunt forme de comunicare concretă, adică de comuniune. ” – Octavio Paz

Publicitate
Alte Articole
Relatii