Cea mai mare provocare este să fii tu însuți într-o lume care încearcă în permanență să facă să fii altcineva! Iubeste-te si accepta-te asa cum esti, esti o persoana speciala!

De o tinerețe frumoasă au parte mulți, însă de o bătrânețe frumoasă, prea puțini. Zilele trecute, o ființă tânără m-a întrebat cum e să fiu bătrână. Recunosc că m-am pierdut puțin cu firea, deoarece eu nu mă consideram a fi bătrână. Apoi... „Am decis că bătrânețea este un dar. Cred că pentru prima dată pot spune că astăzi sunt persoana care îmi doream cândva să fiu. Nu, bineînțeles că nu e vorba despre corpul meu! Uneori acest corp mă lasă disperată – ridurile, pungile sub ochi, petele pe piele, fundul lăsat. Adesea mă șochează bătrânica ce s-a mutat cu traiul la mine în oglindă, însă nu obișnuiesc să-mi fac mult timp griji pe seama acestei cauze, și neliniștile îmi trec repede. Pentru nimic în lume nu mi-aș schimba prietenii extraordinari, viața remarcabilă, familia mea adorabilă ca să am mai puține fire de păr sur și o burtă dreaptă. Cu cât îmbătrânesc, devin mai îngăduitoare cu mine, mai puțin critică. Am devenit prietenul meu. Nu-mi fac reproșuri pentru că am mâncat cu un biscuit mai mult, pentru că nu mi-am strâns patul, pentru că mi-am cumpărat această șopârlă de ciment prostească, de care nu am deloc nevoie, dar care oferă grădinii mele un aer avangardist. Am dreptul să mănânc prea mult, să nu strâng după mine, să fiu chiar extravagantă. Am fost martoră la cum prea mulți prieteni au părăsit această lume prea devreme, înainte să înțeleagă, înainte să încerce marea libertate ce o oferă bătrânețea. Cine și ce treabă are dacă citesc până la patru dimineața și dorm până la amiază? Dansez cu mine însumi, ascultând melodii minunate, și, dacă-mi vine să plâng pe seama iubirii plecate, ce să-i fac, plâng. Voi merge pe plajă în costum de baie care abia de-mi ține corpul umflat, dacă vreau, mă voi scufunda în valul oceanului, în ciuda privirilor pline de compătimire din partea ființelor tinere, îmbrăcate (dezbrăcate?) în bikini. Uneori sunt uitucă, ce-i drept. Dar, mă rog, nu toate în viață merită memorate, iar despre ceea ce contează cu adevărat îmi voi aduce aminte la sigur. Desigur, în toți acești ani, inima mi-a fost frântă nu o singură dată. Cum poate să nu ți se frângă inima, dacă ți-ai pierdut iubitul, sau când copilul suferă, sau chiar când o mașină îți lovește câinele drag? Însă, inimile frânte sunt izvorul puterii noastre, al înțelegerii, al compasiunii. Inima, ce nu a fost frântă niciodată, e sterilă și curată, nu va cunoaște niciodată bucuriile imperfecțiunii. Soarta este binevoitoare cu mine, dându-mi să trăiesc până la peri suri, până când râsul meu tânar s-a întipărit pe vecie în brazde adânci pe față. Închipuie-ți câți oameni n-au râs niciodată, câți au murit înainte ca părul să li se acopere cu brumă? Pot spune „nu” absolut sincer. Pot spune „da” absolut sincer. Pe măsură ce îmbătrânești, e tot mai ușor să fii sincer. Duci grija parerii altora tot mai puțin. Nu mai am dubii și rezerve în privința mea. Am câștigat chiar dreptul să greșesc. Așadar, răspunzând întrebării tale, pot spune: îmi place să fiu bătrână. Bătrânețea m-a eliberat. Îmi place persoana care am devenit. Nu voi trăi veșnic, dar atât cât sunt aici, nu voi pierde timp făcându-mi griji pentru ce a putut să se întâmple, pentru ce nu s-a întamplat, nu-mi voi face griji în legătură cu ceea ce se poate întâmpla. Și voi mânca desert, în fiecare zi! Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Vârstele omului

În prima zi, Dumnezeu a creat câinele şi i-a zis: –În fiecare zi să stai în uşa casei şi să latri la oricine intră în casă ori trece prin faţa ei. Pentru asta îţi dau 20 de ani de viaţă. Câinele a răspuns: –E prea mult pentru a sta şi a lătra, Doamne! Ce-ar fi să-mi dai doar zece ani şi să-i păstrezi pe ceilalti zece? Şi Dumnezeu a fost de acord. A doua zi, Dumnezeu a creat maimuţa şi i-a zis: –Înveseleşte-i pe oameni cu maimuţărelile tale şi fă-i să râdă. Pentru asta îţi dau o viaţă de 20 de ani. Maimuţa a zis: –Să mă maimuţăresc vreme de 20 de ani? Asta-i destul de mult! Ce-ar fi să-ţi dau 10 ani înapoi cum a făcut şi câinele? Şi Dumnezeu a fost de acord. A treia zi, Dumnezeu a creat vita şi i-a zis: –Tu să mergi toată ziua pe câmp cu ţăranul, să suferi de arşiţa soarelui, să ai viţei şi să dai lapte să poţi întreţine familia ţăranului. Pentru asta îţi dau 60 de ani de viaţă. Vita a răspuns: –Asta e o viaţă destul de grea, Doamne! Ce-ar fi să păstrez 20 şi să-ţi înapoiez 40? Şi Dumnezeu a acceptat şi de această dată. În ziua a patra, Dumnezeu l-a creat pe om şi i-a zis: –Mănâncă, dormi, căsătoreşte-te şi bucură-te de viaţă. Pentru asta îti dau 20 de ani. Dar omul a zis: –Numai 20 de ani? Este posibil să-mi dai mie cei 20 de ani ai mei, cei 40 pe care ţi i-a înapoiat vita, cei 10 de la maimuţă şi 10 de la câine, pentru a avea o viaţă de 80 de ani? –Sigur! a zis D-zeu, tu ai cerut-o! Acesta este deci motivul pentru care în primii 20 de ani mâncăm, dormim, ne jucăm şi ne distrăm. Următorii 40 de ani muncim ca vitele în soare ca să ne întreţinem familiile. După care ne maimuţărim timp de 10 ani ca să ne bucurăm nepoţii. Iar ultimii 10 ani îi petrecem pe prispa casei lătrând la toată lumea. Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

“Oriunde te indrepti, indiferent de vreme, adu cu tine intotdeuna stralucirea propriului tau soare.” – Anthony J. D’Angelo –

Dacă te accepţi pe tine, începi să accepţi totul. Dacă te respingi, respingi universul; dacă te respingi, respingi existenţa. Dacă te accepţi, accepţi existenţa; atunci nu mai ai nimic de făcut decât să te bucuri, să sărbătoreşti. Atunci nu te ai plângi de nimic, nu mai pizmuieşti pe nimeni, te simţi recunoscător.

Atunci viaţa e bună şi moartea e bună, atunci bucuria e bună şi tristeţea e bună, atunci e bine să fii cu persoana iubită şi e bine să fii şi singur este cel care a scăpat din capcana societăţii, care a înţeles că ideea de îmbunătăţire este pur şi simplu absurdă. Nu te poţi îmbunătăţi singur.

Dar ia aminte, nu spun că îmbunătăţirea nu se petrece, ci că nu te poţi îmbunătăţi singur. Când nu mai cauţi să te îmbunătăţeşti, te îmbunătăţeşte viaţa. În acea stare de relaxare, în acea stare de acceptare, viaţa începe să te mângâie, viaţa începe să curgă prin tine. Şi când nu te mai plângi de nimic, când în tine nu mai există pizma, înfloreşti.

Acceptă-te aşa cum eşti. Este cel mai greu lucru din lume, întrucât intră în conflict cu educaţia ta, cu cultura ta. De la început ţi s-a spus cum ar trebui să fii. Nimeni nu ţi-a spus că eşti bun aşa cum eşti, toţi ţi-au introdus în minte diverse programe. Ai fost programat de părinţi, de preoţi, de politicieni, de profesori, iar ideea a fost una singură – să te îmbunătăţeşti, să te perfecţionezi. Nu contează cine eşti, trebuie să alergi după altceva, continuu, fără odihnă.

Când eşti deschis, întreaga existenţa începe să-şi toarne energia în tine. Atunci copacii sunt mai verzi decât îţi par acum, atunci soarele e mai strălucitor decât îţi pare acum; atunci totul capătă culoare. Altfel, totul e tern şi mohorât şi cenuşiu.

Acceptă-te – asta înseamnă rugăciune. Acceptă-te – asta înseamnă recunoştinţă. Relaxează-te în fiinţă ta – aşa a vrut Dumnezeu să fii. Nu a vrut să fii în nici un alt fel, altminteri te făcea altcineva.

Te-a făcut pe tine, aşa cum eşti. Încercarea de a-ţi aduce îmbunătăţiri este în esenţă încercarea de a-i aduce îmbunătăţiri lui Dumnezeu, ceea ce este de-a dreptul stupid, şi nu vei face decât să înnebuneşti tot încercând asta. Nu vei ajunge nicăieri, ci doar vei rată un mare prilej.

Acceptă-te, acceptă-te întru totul, fă din acceptare culoarea ta, caracteristica ta. Viaţa e gata în orice clipă să îşi reverse darurile asupra ta. Viaţa nu e zgârcită, existenţa dăruieşte întotdeauna din abundenţă — însă nu îi putem primi darurile pentru că nu ne considerăm demni de a le primi.

De asta oamenii se agaţă de suferinţă – ea se potriveşte programării lor. Oamenii se pedepsesc singuri în o mie şi unu de moduri subtile. De ce? Pentru că asta face parte din programul lor.

Publicitate

Dacă nu eşti cum ar trebui să fii, trebuie să te pedepseşti, trebuie să-ţi provoci suferinţa. De asta oamenii se simt bine când sunt nefericiţi, când suferă. Oamenii se simt bine când sunt nefericiţi, şi sunt foarte, foarte încurcaţi, stânjeniţi când sunt fericiţi.

Fiecare copil se naşte inocent.

Noi îl facem să se simtă vinovat, spunându-i: „Nu aşa ar trebui să fii. Ar trebui să fii aia”. Iar copilul este natural şi inocent. ÎI pedepsim pentru faptul că este natural şi inocent, şi îl răsplătim că este artificial şi viclean. ÎI răsplătim pentru faptul că e fals — toate recompensele noastre sunt pentru oameni falşi. Nu răsplătim pe nimeni care este inocent;

Nu avem nici o consideraţie faţă de el, nu avem nici un respect pentru el. Inocentul e condamnat, inocentul e considerat aproape un infractor. Inocentul esue considerat prost, în timp ce vicleanul e considerat inteligent. Omul fals este acceptat – omul fals se potriveşte cu societatea falsă.

Toată viaţa ta nu e decât un efort de a te pedepsi tot mai mult. Tot ce faci este rău, aşa că pentru fiecare bucurie trebuie să te pedepseşti.  Chiar şi atunci când, în ciuda ta, bucuria vine, când uneori Dumnezeu se izbeşte de tine şi nu poţi să-l eviţi, imediat începi să te pedepseşti.  Ceva nu e în regulă, cum i se poate întâmpla un astfel de lucru unei persoane oribile ca tine?

De fapt, când cineva te iubeşte, chiar te miri: „Cum – pe mine? Mă iubeşte cineva pe mine?” Şi în mintea ta apare ideea: „Mă iubeşte pentru că nu mă cunoaşte. Dacă m-ar cunoaşte, dacă ar vedea prin mine, nu m-ar iubi în veci!” Astfel încep îndrăgostiţii să se ascundă unul de celălalt. Păstrează multe lucruri pentru ei înşişi, nu îşi dezvăluie secretele din cauză că se tem că în clipa în care îşi deschid inima, dragostea va dispărea. Deoarece nu se pot iubi pe sine, cum să conceapă că altcineva îi iubeşte?

Iubirea începe cu iubirea de sine. A fi egoist şi a fi plin de tine sunt două lucruri diferite. Nu fi narcisist, nu fi obsedat de tine însuţi, ci iubeşte-te firesc. Iubirea de sine naturală este obligatorie ca să poţi iubi pe altcineva. Numai din ea se naşte iubirea pentru altcineva. Acceptă-te, iubeşte-te, eşti creaţia lui Dumnezeu. Ai pe tine semnătura lui Dumnezeu şi eşti deosebit, unic.

Nimeni nu a mai fost ca tine şi nu va mai fi ca tine – eşti pur şi simplu unic, incomparabil. Acceptă acest lucru, iubeşte acest lucru şi sărbătoreşte-l, şi atunci vei începe să vezi unicitatea celorlalţi, incomparabila frumuseţe a celorlalţi. Iubirea este posibilă numai atunci când există o acceptare deplină a sinelui, a celuilalt, a lumii. Acceptarea creează mediul în care creaţi iubirea, în care înfloreşte iubirea!

Sursa:  OSHO – INTIMITATEA. ÎNCREDEREA ÎN SINE ŞI ÎN CELĂLALT

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!

Publicitate
Alte Articole
Dezvoltare Personala