Povestesc cu oamenii de langa mine, citesc povesti de viata, ma uit in jur si putin mai departe spre lume si vad cum se masoara reusitele: cariera de succes, averi cat mai mari, afaceri cat mai banoase, viata sociala cat mai sofosticata prin cercuri tot mai inalte, recunoastere pe plan national, international, intergalactic. O cunostinta imi spunea ca a avea succes in viata inseamna sa invarti lumea pe degete. Si vad cum se educa si copiii cu aceeasi mentalitate: sa dai din coate ca sa ajungi cel mai mare si cel mai tare din parcare (si nu, parcarea nu e goala ci plina de sufletele acestei lumi).
Cum se masoara succesul? Prin invidia altora: cu cat invidia este mai mare, cu atat succesul este mai garantat. Oameni de succes, oameni fericiti care se invart intr-o lume trista. Si tristetea este molipsitoare mai tare decat fericirea. Si-ajung la sfarsitul vietii (nu neaparat la batranete) si bifeaza dezamagiri dupa dzamagiri, pentru ca succesul lor nu le umple golul din suflet. Si-abia atunci isi pun intrebarea: la ce bun toate astea? Si probabil ca nu mai apuca sa-si raspunda. Cati oameni de succes nu vedem in depresie ori punandu-si capat zilelor? Cati oameni reusesc in viata dar nu si in relatii si sfarsesc singuri, inconjurati de faima care nu le mai tine de cald?
Pentru mine, sa reusesc in viata inseamna altceva: nu sa invart lumea pe degete, ci sa adun oameni in sufletul meu iar eu sa raman intr-al lor. Nu-mi doresc invidia oamenilor, ci dragostea lor. Imi doresc oameni simpli, buni si calzi cu care sa-mi impart sentimentele, experientele, viata. Atunci cand sunt trista vreau sa ma invart intr-o lume fericita si cand sunt fericita vreau sa imprastii fericire-n jurul meu. Vreau sa-mi pese de ceilalti si sa am langa mine oameni carora le pasa. Vreau sa conteze ceea ce sunt, ceea ce fac, ceea ce spun mult mai mult decat ceea ce am. Vreau sa conteze inima mea mai mult decat imaginea mea. Si prea putin ar conta ceea ce ramane in urma mea in lumea asta materiala, dar ceea ce-mi doresc sa se pastreze cu adevarat sunt amprentele mele in sufletele oamenilor. Si felul in care i-am iubit. Si felul in care ma vede Dumnezeu, pentru ca de iubit sigur ma iubeste.
Ce-as face daca as stii ca-mi traiesc ultimele clipe? M-as bucura mai mult de oamenii dragi. Si le-as spune cat de mult ii iubesc si de-as avea ragaz le-as povesti cat de mult au insemnat pentru mine de-a lungul vietii cu fiecare vorba buna pe care mi-au spus-o, cu fiecare mana intinsa, cu fiecare imbratisare, cu fiecare moment cand am ras si am plans impreuna, cu fiecare tacere in care doar mi-au stat alaturi, cu fiecare lupta pe care-am dus-o impreuna, cu fiecare traire impartasita, cu fiecare rana vindecata, cu fiecare vis implinit, cu fiecare bataie de inima simtita. Si-atunci da: as sti ca n-am trait degeaba si ca am reusit in viata.
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
