Cand plange o femeie, nu intotdeauna un barbat e de vina, dar el e mereu una dintre lacrimi (alba sau neagra…)”

"Viața e prea scurtă pentru a-ți irosi timpul pe oameni care nu te respecta, nu te apreciază și nu dau doi bani pe tine." – Roy T. Bennett Intotdeauna am avut pretentia sa traiesc cu adevarul spus verde-n fata, iar eu sa aleg pe care drum sa merg. Intotdeauna mi-a fost mai usor cand a trebuit sa diger un adevar, pentru ca ratiunea m-a ajutat de fiecare data sa mi-l explic si sa-l accept. Mie, intotdeauna adevarul mi-a oferit liniste, chiar daca pe moment a durut. E linistea aceea care se asterne peste ganduri, nemaifiind obligata sa-l caut printre nelinisti si intrebari. Nu a existat niciun adevar, pana acum, care sa ma doara intr-atat de mult, incat sa refuz sa il accept. Dimpotriva, cand nu era spus, in mine se zvarcolea intuitia care ma avertiza ca ceva nu este in regula. De cand ma stiu, asa am fost. Si nicicand nu am avut astampar pana nu l-am gasit. Chiar daca uneori treceau luni de zile. Nerabdarea de a-l afla cat mai rapid din tinerete, a fost inlocuita, treptat, cu rabdarea care mi-a permis sa imi traiesc viata firesc, cu acel beculet rosu palpaind usor, in mine. Si, pentru ca am atata nevoie de adevar, odata stiut, ma relaxez. Chiar daca au fost unele care m-au usturat, chiar daca au fost unele care m-au transformat in rana, toate au fost sprijinul meu, atunci cand le venea vremea. Adevarul mereu m-a eliberat de atmosfera negativa pe care o simteam ca se creaza in jurul meu, parsiva. Niciodata, dar absolut niciodata nu s-a intamplat sa am senzatia ca mi se ascunde ceva si sa nu fie asa. Niciodata nu mi s-a intamplat sa simt ca exista umbre, si ele sa nu fie in realitate. Dimpotriva, de fiecare data toate s-au concretizat intr-un adevar nu de putine ori greu de dus pe umeri. Cand sunt mintita, ma simt inselata. Imi simt inselata si libertatea mea de a alege. Iar daca cei care ma mint sunt oameni dragi mie si care imi cunosc puterea de a infrunta adevarul, este si mai rea senzatia. Ma simt epuizata si amarata. Poate reactiile mele avute in urma socului nu sunt cele care ma caracterizeaza, insa este riscul pe care trebuie sa si-l asume cei care ma mint, si am pretentia sa le inteleaga. Pana la urma, daca ar fi ales calea cea mai usoara de a ocoli minciuna si a dezvalui acea realitate pe care o tin ascunsa, de buna voie, nu pusi in fata ei, pentru a o recunoaste , m-ar fi protejat si pe mine de soc si pe ei, de reactiile mele necaracteristice. Orice adevar il inteleg, pentru ca el reflecta realitatea. Si, realitatea, mereu are o motivatie. Ma consider destul de rationala incat sa o pot primi. Viata de pana acum mi-a demonstrat asta. Dar sunt momente - extrem de rare, ce-i drept- in care imi pierd ratiunea, iar acele momente sunt acelea in care eu demonstrez ca sunt mintita fiind privita in ochi, acuzata ca am luat-o razna - intr-un cuvant, cand ma vad obligata sa smulg adevarul din ghearele minciunii, cu orice pret, nu pentru ca as avea o fixatie, o nebunie, ci pentru ca mi-e imposibil sa traiesc in minciuna! Imposibil! E dificil sa nu poti trai decat cu adevar, ca nu iti poti permite sa mai ai si iluzii si sa te infasori in ele, pentru ca nici nu iti poti permite sa inchizi ochii. Indiferent ce alegi pana la urma, ochii raman larg deschisi si neincrederea iti distruge iremediabil echilibrul pe care ai fi avut marea sansa de a-l pastra in lipsa minciunii initiale. Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare articole de la noi, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!
Publicitate

„Lacrima, ca izvorul de munte, vine dintr-un adanc nestiut, din cel mai curat si mai ascuns loc al fiintei. Ea se asterne pe obraji de copii ca o limba pe care o vorbesc de cand se nasc, pana invata alfabetul. E limba lacrimilor, cu care un pui de om si un om mare comunica.

Barbatii care plang in fata unei femei sunt niste oameni foarte frumosi si au o forta pe care nici un muschi de suprafata n-ar putea-o intrece.

Dar, in linistea lumii, cel mai adesea se aude plansul femeilor. Plang cand iubesc, caci la ele iubirea se instaleaza exact acolo de unde izvorasc lacrimile… Plang cand li se nasc copii, plang de duiosie si de nimicuri, plang de dor si de bucurie, plang de durere si de singuratate, plang de ciuda pe ele insele, plang de nenoroc si de neiubite ce se simt uneori, plang de inselate ce li se intampla sa fie adesea, plang de toate astea la un loc…

Femeii ii ramane atat de putin timp sa planga de bucurie, de emotia unui “da” spus iubirii vietii ei… de un “te iubesc, mama” spus pe neasteptate, de un dar venit din tot sufletul celui pe care-l iubeste… I se intampla atat de rar sa planga de extaz si de stropi de fericire imensi, ca niste fulgi de nea ce se vor topi mai repede ca lacrima… I se intampla atat de des sa planga ca nu e admirata, ca nu se simte frumoasa, ca nu-i mai spune barbatul ei cate de frumos ii e zambetul, ca nu mai stie ce sa faca sa le fie bine celor dragi…

Publicitate

In plansul de durere nu exista nici urma de placere, nici urma de dragalasenie, ci o revarsare de lacrimi negre ca o armata in cadenta, pornita nu spre dusmanul care a provocat plansul, ci spre ea insasi…

Ce ramane dupa un plans naprasnic? Niste ochi umflati si tristi, un munte de servetele si nici o solutie imediata. Dar parca rasare in noi o putere pe care ne putem sprijini, deci ne putem ridica singure, in lipsa unui umar iubit, a unui “in brate strans”, a unor buze care sa sarute lacrima dupa lacrima…

Sensibilitatea din noi are nevoie de lacrimi. Poate ca in ceata unui plans calificat, de femeie care iubeste degeaba, de femeie uitata sau parasita, de mama chinuita, se afla cele mai multe raspunsuri despre cine suntem, cat de frumoase si de vii si de minunate suntem… Poate cate un plans la timpul potrivit nu e despre ce curge din noi, ci despre ceea ce putem aseza mai bine in noi. Despre cat de frumoase sunt diminetile senine… sau spectacolele de teatru… sau o carte grozava… sau cuvintele care ne mangaie sau mainile care ne iau fata in palme… sau victoria unui campion… sau atatea si atatea alte motive de lacrimi albe si calde ce curg pe zambete…

Cand plange o femeie, nu intotdeauna un barbat e de vina, dar el e mereu una dintre lacrimi (alba sau neagra…)”

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet
Te-ai gandit ca poate Dumnezeu te tine singura pentru un motiv si daca deocamdata ai nevoie doar de tine? Te-ai gandit vreodata ca poate, acum, tu esti de ajuns? Ca nu ai nevoie de un barbat? Ca Universul iti ofera aceasta pauza de care ar fi bine sa profiti pentru a petrece mai mult timp cu tine? Cand a fost ultima data cand ti-ai ascultat gandurile cu adevarat? Cand a fost ultima data cand ti-ai pus in ordine sentimentele si emotiile? Poate ca acum nu ai nevoie de o relatie. Poate ca in acest moment iti doresti lucruri gresite pentru tine. Poate ca acesta este motivul pentru care viata refuza sa iti ofere ce vrei. Poate ca inca trebuie sa explorezi, sa descoperi, sa iesi din zona de confort, sa calatoresti in lung si-n lat, sa ai experiente, sa traiesti liber, sa intalnesti oameni care sa te inspire, sa ai libertatea de a alege unde sa mergi, ce sa faci si cine sa fii fara ca nimeni altcineva sa fie langa tine. Poate ca inca mai ai intrebari de pus si raspunsuri de dat. Poate ca nici macar nu stii ce fel de dragoste iti doresti sa primesti. Poate ca nu ti-ai dat seama care este tipul de barbat pe care ti-l doresti in viata ta. De ce ai nevoie? De iubire? De aventura? De o dragoste nebuna? De o relatie cu nabadai? Poate ca Universul iti ofera acest timp pentru a il petrece doar cu tine. Ai ocazia sa descoperi cine esti si cel de iubire incerci sa gasesti. Poate ca vrei doar sa iti intelegi inima, sa te vindeci de tot ce ai simtit si trait pana acum. Poate ca trebuie sa inveti sa te iubesti asa cum esti. Poate ca trebuie sa fii acea persoana pe care tocmai tu o cautai in oamenii din jurul tau. Sa fii doar tu! Sa iti asculti sufletul. Sa te imbratisezi cand dormi. Sa inveti sa te respecti, sa te apreciezi si sa fii cel mai mare fan al tau. Poate ca Dumnezeu te tine singura pentru un motiv. Poate ca nu vrea ca o alta persoana sa iti distraga atentia de la tine. Poate ca vrea sa iti aminteasca ca este timpul sa mergi in cautarea lucrurilor pe care le vrei in viata ta. Poate ca acum trebuie doar sa lucrezi la relatia pe care o ai cu tine. Sa faci pace cu trecutul. Sa inveti sa traiesti in prezent. Sa lipesti piesele rupte. Sa te remodelezi. Sa te vindeci. Cine dintre noi nu a privit măcar o dată lung la stele, rostind o rugăciune de a ne găsi “sufletul pereche”, care ne aşteaptă undeva în lumea aceasta mare? Cumva, tot aşa cum Kate şi Leonardo s-au întâlnit în mod magic pe puntea Titanicului, trăim şi noi cu speranţa că destinul ne va face cunoştinţă cu “jumătatea” noastră, la momentul potrivit. Astfel, însufleţiţi de filme siropoase precum Only you, Made in heaven, sau Serendipity, suntem tot timpul în căutare, pentru a detecta şi ulterior a vâna sufletul nostru pereche. Cu riscul de a vă dezamăgi, o să o spun direct… Eu nu cred că există un “suflet-pereche”, o “jumătate” a noastră, un partener romantic perfect. De fapt, noţiunea de “suflet pereche” îşi are originea în scrierile lui Platon. Potrivit acestuia, la început a existat o “super rasă” de oameni androgini, ce avea caracteristici atât de bărbaţi cât şi de femei. Pentru că aceştia erau prea puternici, Zeus a hotărât să îi taie în două, cu scopul de a-i slăbi, şi de a dubla numărul celor care aduceau ofrande. Această separare forţată a provocat în fiecare om disperare, şi o tânjire imensă de a-şi regăsi jumătatea. Atunci când cele două jumătăţi se întâlneau, nu exista o altă bucurie mai mare, iar cei doi se înţelegeau perfect, trăind într-o unitate deplină. E adevărat, e foarte romantic să crezi că tu şi sufletul tău pereche veţi fi aduşi împreună, prin circumstanţe “magice”, iar când îl vei vedea, vei şti din adâncul fiinţei tale că el este “Alesul!” Dar oare cât de mult conceptul de “suflet pereche” e înrădăcinat în învăţătura biblică şi cât de mult provine din poveşti, fie ele muritoare sau nemuritoare? Cunosc destule persoane care au fost sigure la un moment dat că au găsit ”Alesul/Aleasa,” pentru ca mai târziu să se îndoiască de acest lucru. Crezul într-un “suflet-pereche” poate crea aşteptări nerealiste despre ce înseamnă dragostea adevărată. Jumătatea mea trebuie să fie frumoasă, să mă facă să mă simt iubit întotdeauna, să nu fie niciodată iritată de defectele tale, şi să fie gata să îmi satisfacă cele mai adânci dorinţe… Dar s-ar putea să experimentezi greutăţi în căsătorie, şi să fii ispitit să te întrebi dacă te-ai căsătorit cu persoana nepotrivită. La început, el era Făt Frumos, cavalerul romantic în armură strălucitoare, şi acum e un bărbat dezordonat care sforăie în urechile mele. Dar şi ea, la început era o prinţesă frumoasă şi neegoistă, care s-a transformat ulterior într-o femeie cicălitoare şi plictisită… Vestea proastă este că nu vom găsi niciodată un “suflet pereche” perfect. Vestea bună este că dacă există dedicarea de a iubi în mod jertfitor, dacă ne acceptăm diferenţele, şi dacă lucrăm împreună pentru scopurile comune, atunci compatibilitatea dintre noi va creşte, şi ne vom transforma tot mai mult în “jumătatea” celuilalt. Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!