Atunci când iubești, ești plin de bucurie. Când nu poți iubi, nu ai cum să fii fericit. Bucuria este o funcție a iubirii, o umbră a acesteia. Ea urmează pretutindeni iubirea.
De aceea, deschideți-vă din ce în ce mai mult față de iubire și veți deveni din ce în ce mai fericiți. Nu ar trebui să vă intereseze dacă iubirea vă este returnată sau nu; acest lucru nu are nici o importanță. Fericirea urmează pretutindeni iubirea, indiferent dacă aceasta din urmă este returnată sau nu și dacă celălalt îi răspunde cu aceeași monedă. În asta constă rezultatul iubirii, în faptul că valoarea ei este intrinsecă. Ea nu depinde de răspunsul celuilalt, ci vă aparține în întregime dumneavoastră. Nu contează nici măcar pe cine iubiși: poate fi un câine, o pisică, o piatră sau un copac.
Așezați-vă lângă o stâncă, cu o atitudine plină de iubire. Purtați un mic dialog. Sărutați piatra și așezați-vă pe ea. Simțiți-vă una cu ea, și dintr-o dată veți simți un val de energie, dublată de o bucurie imensă. Poate că nu piatra v-a răspuns la iubirea dumneavoastră – sau poate că a făcut-o, dar acest lucru nu are nici o importanță. Cert este că iubirea dumneavoastră a generat acest val de fericire. Cine iubește este fericit.
Dacă înțelegeți acest secret, puteți fi fericit 24 de ore pe zi. Dacă sunteți plin de iubire timp de 24 ore pe zi, fără să mai depindeți de un obiect al iubirii, veți deveni din ce în ce mai independent, căci veți putea iubi fără ca cineva să fie de față. Veți putea iubi chiar și golul din jurul vostru. Chiar dacă sunteți singur în cameră, veți umple întreaga cameră cu iubirea voastră. Chiar dacă vă aflați într-o închisoare, veți putea transforma instantaneu într-un templu. În clipa în care o veți umple cu iubire, ea nu va mai fi o închisoare. Invers, un templu poate deveni o închisoare daca nu este umplut cu iubire.
Iubirea nu are simţul datoriei. Orice îndatorire este o povară, o formalitate. Iubirea înseamnă bucurie, comuniune, dăruire.
Ea nu este formală, ci informată. Omul care iubeşte nu consideră niciodată că a făcut suficient. El este convins că ar fi putut face mai mult pentru celălalt. El nu se gândeşte niciodată în termenii: „Acum, îmi este obligat“.
Dimpotrivă, se simte obligat el însuşi, căci iubirea sa a fost primită, pentru că darul său a fost acceptat. Omul care îşi face datoria gândeşte altfel: „Sunt un om superior, ieşit din comun, spiritual. Priviţi cum îi slujesc pe cei din jur!” Aceşti slujitori ai umanităţii sunt cei mai perverşi oameni din lume. Dacă oamenii ar scăpa de ei, ar simţi o mare uşurare. Oamenii ar dansa, ar cânta, s-ar bucura din nou.
Secole la rând, rădăcinile voastre au fost tăiate, otrăvite. Aţi învăţat să vă temeţi de iubirea de sine – și fără ea iubirea altora nu este posibilă. Cine se iubeşte pe sine se şi respectă pe sine. Cine se respectă pe sine îi respectă şi pe ceilalţi, ştiind foarte bine că: „Aşa cum sunt eu, sunt şi ei. De vreme ce eu mă bucur de iubire, de respect, de demnitate, cu siguranţă la fel se bucură şi ei“.
El ştie că, în esenţă, noi suntem una, că principiile din care suntem alcătuiţi sunt aceleaşi. Ascultăm cu toţii de aceeaşi lege. Buddha a afirmat literal acest lucru: Aes dhammo sanantano (Ascultăm cu toţii de aceeaşi lege eternă).
La nivelul detaliilor părem uşor diferiţi de ceilalţi. Acest lucru creează varietate, frumuseţe. La nivelul esenţei însă, facem cu toţii parte integrantă din aceeaşi natură.
Cel care se iubeşte pe sine se bucură atât de mult de iubirea sa, devine atât de fericit, încât iubirea lui începe să se reverse şi în afara lui, asupra celorlalţi.
Acest lucru este absolut garantat, căci este o lege a iubirii! Iubirea nu poate exista dacă nu intra în comuniune cu altcineva. Nu poţi să te iubeşti la infinit numai pe tine însuţi,..
Ajungi sa înţelegi destul de rapid că dacă iubirea unei singure persoane este atât de beatifică, această fericire poate deveni chiar mai mare dacă o împărtăşeşti cu alţii.
