Viața este ca o piesă de teatru: nu contează cât de mult durează, ci cum se desfășoară. O spunea Seneca.
Se povestește că într-o zi din vremuri demult apuse un om a trebuit să facă o călătorie într-o țară îndepărtată, aflată peste mări și țări. În drumul său a întâlnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai puțin asemănătoare. Și-a amintit pentru tot restul vieții de unul dintre acestea.
Era dimineața când a zărit în depărtare turnurile unei cetăți. Până să ajungă în apropierea ei se făcuse deja prânzul și cum în partea dreaptă a drumului se afla un cimitir îngrijit, cu pomi umbroși și flori frumos parfumate, omul s-a hotărât să facă un scurt popas.
Pășind către o bancă pe care o zărise în apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci : “A trăit șase ani, trei luni și patru zile”… “A trăit unsprezece ani, două luni și cinci zile”… “A trăit trei ani, patru luni și patru zile”… “A trăit nouă ani, opt luni și două zile”…
S-a întristat crezând că nimerise într-un cimitir pentru copii. Unul dintre locuitorii cetății l-a văzut și a întrebat:
-De ce ești atât de trist, ai pe cineva din familie îngropat aici? Mama, tatăl poate…?
-Cum s-ar putea una ca asta, doar văd că aici sunt îngropați numai copii!
-Nu… doar că, vezi… noi când ne naștem primim fiecare câte un carnețel. La început țin socoteala părinții pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare dată când ne-am bucurat și pentru cât timp… iar când unul dintre noi se duce, familia adună timpul pe care l-a petrecut bucurând-se… și asta este ceea ce vezi tu scris aici.
-Timpul pe care l-ați petrecut bucurându-vă…
-Da, pentru noi doar asta contează!
O frumoasă poveste , demnă de luat în seamă de fiecare dintre noi.
viata-realan
Dacă ar fi fost să ai un astfel de carnețel, tu câți ani, câte luni și câte zile crezi că ai fi adunat în el până acum?
Nu-mi răspunde, fă-o doar pentru tine .
Din partea mea îți doresc tot binele din lumea asta și muuuuuulți ani „garnisiți” cu multă bucurie. Ș-apoi nu-i uita pe cei de prin preajma ta – dăruiește-le și lor bucurie !
Așadar, bucură-te de viață , aici și acum …asta pentru că nu se face repetiție !
Podul împăcării. Poveste cu tâlc.
Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict.
Totul a început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte…
Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
“-Caut de lucru pentru …câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”.
“-Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec acum la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.
Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie.
Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:
“-Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!”
Şi s-au împăcat.
Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece întru ale sale.
“-Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”.
“-Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…”
“OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI”
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
