Atunci cand “plecam”, nu luam nimic cu noi…

Când relaţiile umane de dragoste eşuează (relaţiile niciodată nu eşuează cu adevărat, decât în sensul strict omenesc, adică ele nu produc ceea ce vreţi voi să producă), ele eşuează pentru că s-a intrat în aceste relaţii din motivaţii greşite. (“Greşit” este desigur un termen relativ, însemnând ceva ce este măsurat ca opus la ceea ce este “corect” – orice ar fi acesta! Relaţiile eşuează – se schimbă cel mai adesea – când se intră în ele din motive care nu sunt în totalitate benefice pentru supravieţuirea lor, sau care nu le favorizează. Majoritatea oamenilor intră într-o relaţie, gândindu-se mai degrabă la ceea ce pot să obţină din ea, decât la ceea ce aduc ei în ea. Scopul unei relaţii este de a decide ce parte din tine ai vrea “să se arate”, nu ce parte din celălalt ai putea să capturezi şi să păstrezi. Există un singur scop pentru o relaţie – de fapt pentru toată viaţa: să fii şi să decizi Cine Eşti cu Adevărat. E foarte romantic să spui că tu erai “un nimic” până când nu a apărut o anumită persoană, dar aceasta nu este adevărat. Ba, chiar mai rău, aruncă asupra acestei persoane o povară incredibilă de a fi ceea ce el sau ea nu este cu adevărat. Nevrând “să te dezamăgească”, ei încearcă din răsputeri să fie şi să facă nişte lucruri până când nu mai pot. Nu mai pot să se încadreze în imaginea pe care tu ai construit-o despre ei, nu mai pot să rămână în rolurile pe care tu le-ai dat să le joace şi, astfel, creşte resentimentul şi urmează mânia. În cele din urmă, pentru a se salva pe ei înşişi (cât şi relaţia), aceste persoane încep să-şi ceară înapoi adevărata lor faţă, acţionând tot mai mult în concordanţă cu Cine Sunt Ei cu Adevărat. Din acest moment, tu spui că ei “s-au schimbat”. E foarte romantic să spui că, din clipa în care a intrat cineva special în viaţa ta, te simţi desăvârşit. Totuşi, scopul unei relaţii nu este de a avea o altă persoană care să te desăvârşească, ci de a avea pe cineva cu care să împărtăşeşti desăvârşirea ta. În asta constă paradoxul relaţiilor umane: nu ai nevoie de o anumită persoană pentru că tu să trăieşti pe deplin experienţa lui Cine Eşti şi… fără o altă persoană, tu nu eşti nimic. Acestea sunt misterul, cât şi minunea – atât frustarea, cât şi bucuria experienţei umane. E nevoie de o înţelegere profundă şi de o voinţă totală de a trăi în interiorul acestui paradox într-un mod care să aibă sens. Observ că foarte puţini oameni o fac. De-a lungul anilor în care se formează o relaţie, voi intraţi în ea plini de nerăbdare, de energie sexuală, cu o inimă larg deschisă şi cu un suflet plin de bucurie şi de zel. Undeva între vârsta de 40 până la 60 de ani (iar pentru unii e mai degrabă la începutul acestei perioade), aţi abandonat toate visele voastre măreţe, aţi pus de o parte speranţele cele mai înalte şi v-aţi mulţumit cu mai puţin sau cu aproape nimic. Problema e atât de simplă, atât de elementară şi totuşi atât de tragic de prost înţeleasă: cele mai mari vise ale voastre, cele mai înalte idealuri, cele mai dragi speranţe sunt legate de persoana iubită, mai degrabă decât de Sinele vostru iubit. Testul relaţiei voastre este legat de cât de bine s-a încadrat celălalt în idealul vostru şi de cât de mult v-aţi ridicat voi la idealul lui sau al ei. Totuşi, singurul test adevărat este cât de bine v-aţi ridicat voi la idealul vostru. Relaţiile eşuează când le vedeţi că pe cea mai înaltă ocazie a vieţii de a crea şi a produce experienţa celei mai înalte conceptualizări a celuilalt. Lăsaţi-o pe cealaltă persoană din interiorul relaţiei să-şi facă griji legate de Sine – ce face, ce este şi ce are Sinele; ce vrea, cere şi dă Sinele; ce caută, creează şi trăieşte ca experienţă Sinele – şi întreaga relaţie va servi în mod magnific atât scopului ei, cât şi participanţilor la ea! Lăsaţi fiecare persoană din interiorul relaţiei să-şi facă griji, nu în legătură cu celălalt, ci numai, numai, numai în legătură cu propriul Sine. Aceasta pare a fi o învăţătură ciudată, deoarece vi s-a spus că, într-o relaţie de cea mai înaltă calitate, îţi faci griji numai pentru celălalt […]. O relaţie eşuează din cauza concentrării voastre asupra celuilalt – a obsesiei voastre pentru celălalt. Cum este celălalt? Ce face celălalt? Ce are celălalt? Ce spune celălalt? Ce vrea? Ce cere? Ce gândeşte? Ce spera? Ce plănuieşte? Nu contează ce gândeşte, speră, plănuieşte celălalt. Singurul lucru care contează este ce Eşti tu faţă de toate aceste lucruri. Cea mai iubitoare persoană e cea care se centrează în jurul propriului Sine. Dacă nu poţi să-ţi iubeşti propriul Sine, nu poţi să-l iubeşti pe celălalt. Mulţi oameni fac greşeala de a căuta dragostea de Sine prin dragostea pentru celălalt. Pierderea Sinelui într-o relaţie este cea care provoacă mare parte din amărăciune într-un cuplu. Doi oameni se unesc într-un parteneriat sperând că întregul va fi mai mare decât suma părţilor şi descoperă că este mai mic. Ei se simt mai puţin decât când erau singuri. Mai puţin capabili, mai puţin îndemânatici, totul e mai puţin incitant, mai puţin atrăgător, mai puţin vesel, mai puţin mulţumitor. Deoarece ei realmente sunt “mai puţin”, au renunţat la mare parte din ceea ce sunt pentru a fi – şi a rămâne – în relaţie. Nu s-a dorit niciodată că relaţiile să fie înţelese în acest mod. Şi, totuşi, în felul acesta sunt ele trăite ca experienţă de către mai mulţi oameni decât ţi-ai putea închipui vreodată. Dacă doreşti garanţii în viaţă, atunci nu doreşti viaţa. Doreşti repetiţii pentru un scenariu care a fost deja scris. Prin natura ei, viaţa nu poate să dea garanţii, pentru ca asta ar contracara întregul ei scop. Într-o relaţie vor fi provocări şi momente destul de grele. Nu încerca să le eviţi! Consideră-le ocazii splendide pentru a îndeplini ceea ce te-a făcut să intri în relaţie – şi în viaţă. Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

“Timpul vindecă totul. Indiferent dacă vrei sau nu, timpul vindecă totul, îți ia totul și lasă în urmă doar întuneric.” – Stephen King

Pe patul de moarte, Alexandru cel Mare a convocat generalii de armata si le-a spus ultimele lui dorinte:

1. Cei mai buni doctori sa ii care sicriul;

2. Bogatia pe care el o stransese (bani, aur, pietre pretioase) sa fie imprastiata in drumul lui catre cimitir;

3. Mainile lui sa fie lasate libere astfel incat sa stea in afara sicriului pentru ca toata lumea sa le vada.

Surprins de aceste cereri neobisnuite, unul dintre generalii lui a cerut sa ii explice de ce vrea asta. Iata ce a avut de spus Alexandru cel mare:

“Vreau cei mai buni medici pentru a transporta sicriul meu pentru a demonstra ca, in fata mortii, chiar si cei mai buni medici din lume nu au nicio putere de a vindeca;

Vreau ca pe drumul pana la cimitir sa imi aruncati averea astfel incat toata lumea sa vada ca bogatia materiala dobandita pe pamant va ramane pe pamant;

Vreau ca mainile mele sa stea in aer astfel incat oamanii sa inteleaga ca am ajuns in aceasta lume cu mana goala si parasesc aceasta lume tot cu mainile goale….”

Nu luam nicio bogatie materiala cu noi in mormant. Timpul este comoara noastra pretioasa deoarece este limitat. Putem produce mai multa bogatie, dar niciodata nu putem avea mai mult timp.

Cand oferim cuiva timpul nostru, oferim o parte din viata noastra… o parte pe care nu o vom mai lua niciodata inapoi.

Publicitate

Asa sunt oamenii, le pasa foarte mult de propria persoana… , sa nu te miri daca or sa te dezamageasca toti cunoscutii…. asa e natura omului…. e bine sa nu–ti pui multe sperante in ceilalti … sa nu ai asteptari mari de la ceilalti…pentru ca toate astea iti vor fi distruse si tu vei fi dezamagit si trist…cel mai bine este sa faci lucuri fara sa astepti ceva in schimb…. nu e bine sa astepti pentru ca restul sa-si dea seama de calitatile tale pentru ca vei fi dezamagit cand vei observa ca nu-ti vor fi recunoscute …de ciuda iti vor fi acoperite sau te vor face sa te indoiesti ca le ai… in orice caz nu e bn sa le permiti celorlalti sa se bage in viata ta…. pentru ca astfel se vor simtii cu drepturi de a intervenii oricand in ea… !

Omul e facut sa fie liber… dar sta mai mereu in lanturi… lanturi pe care el singur si le pune… si le poarta cu mandrie peste tot…

De ce oamenii nu mai zambesc?

E adevarat ca sunt momente in care ai impresia ca in jurul tau nimeni nu zambeste. Cel mai des mi se intampla dimineata in autobuz … E o tristete generala, toata lumea ori se uita in gol, ori citeste sau sta pe telefon ca sa nu adoarma, ori vorbeste cu oricine numai sa nu se lase doborat de oboseala. Nu ca ai avea mari motive de zambet dimineata cand pleci la munca. Dar ala e cel mai trist moment al zilei, dupa mine. In rest, cred ca eu prefer sa vad partea plina a paharului si sa vad fix acei oameni speciali.

Trec pe langa cei tristi, cu fata impasibila, care merg pe strada cu gandurile departe si ma las cucerita de cei care rad, zambesc, se joaca, se harjonesc, citesc ceva si incep sa rada, se plimba prin parc si sunt fericiti. Ma opresc sa vorbesc cu un caine si ii zambesc, vad un copil mic care se joaca si ma surprind stand cateva minute sa il privesc si sa ii zambesc. Oamenii zambesc mult, trebuie doar sa ii vezi. Pentru ca da, nu degeaba se spune “Zambeste, maine va fi mai rau”…!!

Publicitate
Alte Articole
Pilde
Cu totii ne dorim o sanatate mai buna si o stare de vitalitate sporita in vietile noastre. Cu totii cautam un sentiment de pace interioara si seninatate mai profunde. Pentru a atinge aceste teluri, trebuie sa invatam sa pretuim fiecare zi pe care o traim. Cum facem acest lucru? Constientizand ca suntem arhitectii propriilor noastre vieti. Desi este "firesc" sa ne dorim sa dam vina pe altii sau pe evenimente exterioare pentru propria nefericire, adevarul este ca suntem singurii responsabili pentru propria noastra fericire. Care este metoda cea mai eficienta de a pretui fiecare zi? O implicare plina de pasiune in viata; o participare plina de dedicare la propria crestere si vindecare dezvoltare personala. Vitalitatea, seninatatea si pacea interioara nu vin dintr-o viata traita pe marginea ei, ci din participarea cu tot sufletul la jocul vietii. Trebuie sa ne implicam in viata pe deplin, straduindu-ne sa ne implinim visele si sa alegem ce mostenire vrem sa lasam in urma. Trebuie sa traim cu pasiune, pe masura ce viata se desfasoara in fata ochilor nostrii, sa o traim asa cum ni se arata ea. Nu cu timiditate, ci cu curaj. Sa traim viata cu pasiune nu inseamna sa o traim galagiosi si aroganti. Poate fi o viata traita in liniste si pace. Dar trebuie sa fie in felul TAU unic, prin care respecti frica si suferinta, dar nu lasi teama sau durerea sa te imobilizeze. Poetul Zen David Whyte vorbeste foarte frumos despre pasiune, evocand imaginea focului atunci cand spune: "Cautam un foc care sa ne incalzeasca, nu un foc care ne arda. " Ne dorim o viata plina si implinita (focul care incalzeste), nu vrem sa ne expunem unor riscuri si suferinte (focul care arde) cand incercam sa ne cladim propria viata. S-au efectuat cateva studii interesante despre puterea de vindecare a implicarii active. Dr. Charlene Kavanaugh, de la Scoala Medicala a Universitatii din Wisconsin, a facut un studiu comparativ intre un grup de copii ce sufereau de arsuri severe, care au primit ingrijirea standard si un alt grup, in care copiii au fost invatati sa-si schimbe singuri pansamentele. Cei care au avut un rol activ in propria ingrijire au necesitat mai putine medicamente si au avut mai putine complicatii. Un alt studiu despre implicarea activa a fost efectuat in Palo Alto, unde un grup de copii astmatici au primit explicatii despre boala lor si despre medicamentele pe care le luau pentru a o tine sub control. Copiii au fost incurajati sa decida singuri cand au nevoie de medicament. Rezultatele au fost uimitoare. Copiii au lipsit mai putin de la scoala si rata vizitelor la urgenta a scazut simtitor de la una pe luna la aproximativ una la sase luni. Simplul act de "implicare activa in procesul de vindecare" activeaza propriul nostru sistem de vindecare si ne duce catre o sanatate mai buna. Dar nu este un lucru usor, nu-i asa? Acest lucru inseamna ca trebuie sa scapam de "dar daca, si totusi, da, dar" si sa ne implicam. Multi dintre noi nu vor sa depuna aceste eforturi pentru a se face bine. Preferam delasarea, si cand ne imbolnavim sau ne simtim rau, mergem la doctor si luam o punga mare de medicamente, o reteta rapida sau un remediu miraculos. Norman Cousins, marele scriitor, spune ca: "Noi privim doctorul ca pe un magician care-si ridica reteta ca pe o bagheta magica si ne vindeca printr-o miscare cu un remediu miraculos. Ne asteptam ca un chirurg sau o reteta sa inlocuiasca disciplina personala necesara pentru mentinerea sanatatii." Angajamentul de a ne face bine este unul foarte serios. Nu exista un remediu minune. Adevarata vindecare (fizica, mentala, emotionala si spirituala) necesita un angajament pe viata in procesul de vindecare. Adevarata vindecare implica dedicare, disciplina si efort. De aceea participa la propriul proces de vindecare printr-un angajament plin de pasiune de a-ti trai activ viata. Apreciaza fiecare zi si profita de ea, lasa focul sa te incalzeasca, chiar daca uneori poate sa te si arda. APLICATIE PRACTICA: Scrie pentru fiecare zi a saptamanii viitoare cate un lucru pe care-l poti face pentru a “pretui fiecare zi traita." Sa fiti sanatosi. Trup si suflet. Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!