Ati observat coincidenta dintre vise si viata reala? Iata ce ne transmit visele si de ce nu trebuie sa ignoram aceste semne

Cu toţii am trăit cel puţin o dată în viaţă un sentiment de tip „déja vu” (deja văzut). Se poate întîmpla în vreme ce mergi pe o stradă pe care n-ai mai fost niciodată. Preţ de o clipă, imaginea străzii îţi pare „deja cunoscută, deja văzută”. Sentimentul de a fi văzut ceea ce vezi pentru prima oară în plan fizic este scurt, dar atît de copleşitor prin registrul de senzaţii pe care-l trezeşte în inima ta încît rămîne înscris pentru totdeauna în memorie. Uneori poţi să citeşti cîteva cuvinte într-un ziar şi cuvintele acelea să răsune în trăirile tale în ritmurile unora deja cunoscute sau cunoscute cîndva, de mult… mult timp. Nu-i în “déjà vu” o simplă amintire. Intuiţia trăitorului ştie cu precizie diferenţa dintre amintire şi acel sentiment de cunoaştere anterioară. Totul se întîmplă fulgurat, încredibil de rapid şi de puternic în conştiinţa trăitorului, suprinsă în faţa imaginii deja văzute. Dar noi nu avem asemenea trăiri doar privind un peisaj, citind o carte, o revistă sau mergînd pe o stradă necunoscută. Cele mai spectaculoase „déja vu-uri” au ca subiect oamenii. Sentimentul „de a-l fi cunoscut” pe acela pe care-l vezi pentru prima oară devine copleşitor. O stare diafană de bucurie, amestecată cu surpriză, încîntare şi familiaritate persistă şi, în mod obişnuit, te auzi spunînd: „Parcă ne-am mai cunoscut cîndva!” Desigur, mintea, memoria, raţiunea şi toate obişnuitele simţuri omeneşti încep să intre în alertă, să caute explicaţii şi chiar un moment din viaţa fizică actuală în care întîlnirea s-a petrecut. Dar, cine ştie dacă toate acestea căutări prin firele şi filtrele memoriei nu sînt tot un fel în care natura creează o legătură între oameni ce simt că se cunosc deja în viaţa lor fizică, dar care nu s-au văzut niciodată. Nu ne-am proprus astăzi să căutăm explicaţii pentru acest minunat sentiment de a fi văzut, deja, ceea ce vezi prima oară, ci mai degrabă să păstrăm legătura cu sentimentul ce apare uneori în trăirea noastră în relaţia cu alţi oameni. Cei mai minunaţi dintre prietenii noştri ne par de la prima vedere cunoscuţi. Simţim o diafană libertate şi bucurie în prezenţa lor chiar din primul moment al întîlnirii. Şi acest prim moment pare să ne spună, deja, cît de importantă este relaţia pe care o vom avea sau – mai bine spus – pe care am putea-o avea! Poate că nu trăim un veritabil sentiment „déja vu” la prima întîlnire, dar putem avea un sentiment înrudit, o stare de bucurie şi un sentiment de a ne cunoaşte, pur şi simplu. Ceea ce simţim la prima întîlnire, atracţia imediată şi frumuseţea percepţiei reciproce par a fi un soi de „anunţ ancestral”, un fel al sufletului de a ne spune: „fii atent, această fiinţă îţi aduce o experienţă interesantă de viaţă”. Şi un astfel de sentiment este un soi de „déja vu”, resimţit, însă, puţin mai estompat în ce priveşte „sentimentul de a mai fi fost cîndva”. Noi trecem adesea cu prea mare uşurinţă peste aceste sclipiri ale inteligenţei spiritului, poate le şi negăm sau nu le permitem să ne aducă în viaţă ceea ce am putea primi sau ceea ce sîntem anunţaţi prin sentimentul însuşi că ar fi posibil. Alegerea noastră de a observa, a fi atenţi, a vibra în ritmul unui sentiment interior frumos de tip „déja vu” ne poate conduce către partenerul de viaţă pe care-l visăm sau către relaţii de prietenie cu suflete ce ne pot reflecta cele mai frumoase calităţi. Străfulgerarea uluitoare a intuiţiei de-o clipă, ce se iveşte în trăire sub forma unei întîlniri ce se repetă, ar putea fi semnul prin care însăşi inima noastră ne spune că avem în faţă o fiinţă specială şi o posibilă relaţie specială. De alegerea noastră depinde ceea ce urmează, iar ceea ce urmează îndemnurilor inimii este întotdeauna important şi ne poate influenţa întreaga viaţă. Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!
Publicitate

Toate popoarele din toate timpurile au fost impresionate de vise și de coincidențele ce le-au observat adesea între obiectul viselor și evenimentele ulterioare.

Care dintre noi nu a cunoscut personal coincidențe tulburătoare?

Visele nu sunt valoroase dacă se petrec în primele ore de somn când digestia este în curs, după o lectură sau spectacol dramatic. La fel putem spune și despre visele după vizionarea unui film de groază, care ne-a marcat sau cele provenite dintr-o stare maladivă sau dintr-o cauză exterioară: zgomote puternice, accidente sau știri proaste.

Adevăratul vis, cu semnificații, este acela din mijlocul somnului, între 3 – 7 dimineața, în somnul profund, când digestia este sfârșită și spiritul nu este sub stăpânirea nici unei excitații iar poziția de repaos normală nu cauzează nici o tulburare a organelor.

Cum să-ți interpretezi singur visele

În general, este bine să vă notați visele imediat ce vă treziți pentru că ulterior chiar dacă vi se pare că vi-l amintiți întocmai, fără să vreți, adăugați peste el gânduri , emoții, așteptări, îndoieli care nu fac parte din vis și vă pot încurca să vedeți adevarata semnificație.

Interpretările din cărțile de vise sunt foarte generale, deoarece visele au o valoare atât de personală încât același simbol, poate însemna lucruri total diferite pentru două sau mai multe persoane.

Atunci când vreți să interpretați un vis, ele fiind mesaje ale inconștientului, este bine să cunoașteti semnificația simbolurilor din vise, cele care aparțin inconștientului colectiv ca să puteți interpreta corect.

Vă recomand pentru acest lucru următoarele cărți: Ruth Berry – Întâlnirea cu visele, în care veți găsi cum să vă înțelegeți visele și să le folosiți în dezvoltarea personală; Dicționarul de simboluri – Jean Chevalier – care cuprinde foarte detaliat și bine structurat mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori și numere; iar pentru cei care se încumetă să înțeleagă alchimia sufletească C.G. Jung – Simboluri ale Transformarii.

Analiza viselor va urmări informații legate de situația existențială curentă, de problemele cele mai presante din prezent, de personajele din vis. Studiind visul și emoțiile din vis și cele pe care ni le trezește amintirea viselor, aflăm date importante despre transformarea noastră interioară.

Visele care derivă din realitate

În visele compensatorii, acționăm așa cum nu o facem în realitate, altcineva rezolvă problemele noastre sau primim ceea ce nu știm să cerem sau să ne oferim. Dacă privim toate aceste mesaje ca un cadou, vom reuși mai lesne să înțelegem ce ne lipsește, care sunt nevoile noastre, care sunt luptele la care e vremea să renunțăm și chiar și cum să o facem.

Publicitate

Visul nu ne spune niciodată ceea ce știm deja, el indică ce nu știm, un anume punct orb, compensează perspectivele limitate ale eu-lui conștient, anunțându-ne astfel că eu-l este pregătit să se schimbe în direcția sănătații. Vechile componente ale eu-lui sunt eliminate în vis și se deschide spațiul pentru o configurație interioară nouă, pentru cine suntem acum, în prezent, mai aproape de cine vrem și ce ne face fericiți.

În acest scop, personajele din vis, cunoscuți din viața reală, sunt subpersonalitățile noastre neexplorate până acum. Sunt oameni pe care îi cunoaștem, îi admirăm sau nu, am creat sau vrem să avem legături cu ei și visul îi folosește să ne arate noi modalități prin care să creștem și pe care încă nu le-am asimilat sau încercat.

Visul nu ne este dușman ci un sfătuitor, un prieten, iar el reprezintă mereu o oportunitate de autocunoaștere.

autor: Corina Ivan

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

De ce oamenii devin nefericiti atat de des

1. Au asteptari prea mari. De cele mai multe ori ne imaginam cum vor evolua lucrurile si la finalul povestii suntem dezamagiti pentru ca nimic nu a iesit asa cum ne-am dorit. Cheia este sa iei lucrurile asa cum vin intotdeauna si sa nu iti faci asteptari prea mari!

2. Cred ca sunt speciali, insa nu stiu sa explice de ce. Cei mai multi oameni simt ca sunt speciali, insa ignora acest sentiment si de multe ori aleg sa il inhibe. Din pacate acest obicei nu este sanatos pentru psihicul tau, asa ca ai face bine sa accepti faptul ca esti diferit si special!

3. Masoara fericirea gresit. Fericirea nu sta in lucrurile materiale si, desi suna ca un cliseu, este perfect adevarat. Atunci cand masori fericirea eronat, ai impresia ca esti nefericit!

4. Se obisnuiesc cu ceea ce au si isi doresc mai mult. Nu este nimic gresit in a-ti dori sa progresezi, insa oamenii percep ideea de “mai mult” in mod diferit. Este in regula sa iti depasesti limitele, insa nu este ok sa visezi la lucruri care nu te completeaza in niciun mod, doar de dragul de a le avea.

5. Confunda a nu fi rau cu a fi bun. Sa nu faci rau nu inseamna ca faci bine. Si, desigur, binele pe care il faci iti aduce multa fericire. Ar trebuis a iei asta in considerare!

6. Spera ca alti oameni ii vor face fericiti. Fericirea este numai in mainile tale si asta ar trebui sa te puna pe ganduri. Atunci cand cauti bucurie in ceilalti este foarte probabil sa nu o primesti.

7. Nu se gandesc la fericire, ci se tem de dezamagiri. Sa faci un obiectiv din a te feri de lucrurile rele din viata ta poate fi foarte obositor. Ai face mai bine sa cauti tot ceea ce te bucura!

8. Nu vad impactul pe care munca lor il are si asta ii face nefericiti. Tot ceea ce faci este important! Daca alte persoane nu te fac sa simti asta, nu inseamna ca tot ceea ce faci e in zadar. Tu chiar poti schimba lucrurile in bine!

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
Spiritualitate
Noua generație este educată de adulți epuizați psihic, care trebuie cumva să supraviețuiască până la următorul salariu... Astăzi s-a întâmplat un lucru oribil. Am vorbit necenzurat la lecție. Din neputință. Am roșit imediat și mi-am cerut iertare. Mi-e rușine chiar și acum. Din fericire, era clasa mea, ”copiii mei”. Clasa în care vocabularul necenzurat – nu este o rușine pentru profesor, ci un indicator că omul este de-al lor. Au râs pe seama mea și au uitat (sper). Am alergat să mă confesez unei prietene, colege. Drept răspuns nu a fost nici înmărmurire, nici frapare, nici condamnare: ”Cam devreme ți s-a întâmplat… Pe mine mă apucă spre sfârșitul anului școlar.” Deseori citesc pe internet diferite situații în care profesorii manifestă comportamente neprofesioniste: a lipit gura unui elev cu scotch, i-a scris pe frunte o insultă, a lovit, a venit în stare de ebrietate la ore, a aruncat cu creta în elevul care l-a provocat, a insultat, a adus până la lacrimi un elev în încercarea disperată de a face disciplină sau chiar el, profesorul, a izbucnit în lacrimi la oră. Și dintr-o parte, din punct de vedere umanist, toate aceste situații sunt profund nedrepte. Copiii îi sunt încredințați profesorului, cu trup și suflet, iar el nu are dreptul să-i traumatizeze. Îi înțeleg pe părinții care nu iartă profesorilor asemenea scăpări. Însă, aflându-mă de partea cealaltă a baricadei, nu pot să condamn aspru pe nimeni. Îmi aduc aminte că și anul trecut am avut o ieșire. La sfârșitul anului școlar, un elev de clasa a șaptea m-a provocat într-atât de mult încât am aruncat în direcția lui cu un manual. Din fericire, nu am nimerit în el, doar am făcut zgomot. Și s-au întâmplat toate acestea pentru că am omis perioada în care era nevoie să iau din nou tranchilizante și antidepresante. Pe de altă parte, eu sunt flegmatic, și însăși structura psihicului mă ajută. Deci, reiese că, în prezent, un profesor poate fi iubitor, înțelegător, comunicativ și atent doar dacă se îmbuibă cu preparate medicamentoase. Pe parcursul unui an, din dulăpior ”pleacă” o sticluță de valeriană, și asta doar în situații critice, însoțite de tremurul mâinilor. În fiecare săptămână aud cum tatăl meu, și el profesor, de educația tehnologică, o persoană răbdătoare din fire, strigă câte 30 de minute în continuu. Odată, intrând în școală, el, care este mereu puternic și reținut, a șoptit ca pentru sine: ”Doamne, ajută!” De ce s-au transformat profesorii în niște personalități isterice? De ce tot mai des auzim în mass-media despre conduitele nedemne ale profesorilor? E simplu: tensiuni inhibate și ardere profesională, nemiloasa birocrație, conduita consumeristă a elevilor, probleme în cadrul tradiționalului colectiv feminin, probleme în familie. Epuizarea apărută ca rezultat al celor trei norme nu mai este un nonsens, iar două norme ale filologului sunt deja indispensabile supraviețuirii. Opt ore te afli la lecții, două ore – asupra caietelor și lucrărilor, 1-2 ore – îți ia pregătirea pentru ore. În total, 12 ore de muncă, plus familia, cratița și lecțiile cu propriul copil. Opt ore de stres care nu se reduce la sfârșitul zilei de lucru, ci dimpotrivă, se acumulează și este gata să explodeze la sfârșit de săptămână. În zilele de odihnă – la vilă, la scos cartofi, spălat și călcat albituri, cumpărături. Sau la scris rapoarte interminabile, caracteristici, programe de lucru, planificări didactice, completarea a două-trei tipuri de cataloage, activitate metodică locală, prelucrarea datelor din anchete, verificarea rezultatelor de la olimpiade, efectuarea diagnosticării psiho-pedagogice, etc. O bună parte din acest uriaș morman de hârțoage nu trebuie nimănui și se folosește doar formal în situațiile când se fac temutele verificări ale ministerului. Lucru cu hârțoagele este fără rost și transformă munca de creație a pedagogului în nimic altceva decât o interminabilă corvoadă de completare a tabelelor. Timpul ”liber”, în afara orelor de lucru, este duminică seara. Și uite așa a venit acasă profesorul, epuizat și enervat, plus un teanc de caiete de verificat, iar acasă – la fel de obosiți și iritați, ceilalți membri ai familiei – cine din cauza șefului, cine din cauza profesorului de geometrie… Apoi urmează luptele familiale asupra temelor pentru acasă și banalele certuri din cauza situațiilor cotidiene, iar dis de dimineață începe din nou lanțul de slăbiciuni – opt ore, rapoarte care trebuiau să fie gata încă alaltăieri, iar în week-end iar fără odihnă. Iar la sfârșit de lună urmează salariul, care, nici cu eforturi supraomenești de lucru peste program, nu acoperă câtuși de puțin ipoteca și necesitățile curente. Pe lângă toate acestea, și părinții elevilor sunt deseori o piatră de încercare pentru profesori. Fie o încredere oarbă în copil, chiar și în cele mai absurde situații (de exemplu, cum că profesorul a furat manualul elevului), fie o neîncredere totală în copil și, prin urmare, apeluri telefonice interminabile în cele mai inoportune momente pentru pedagog (când acesta se află la o întâlnire, în sala de clasă, în concediu medical, etc.) Și bineînțeles, cea de-a treia posibilitate – o neîncredere totală în pedagog. Am încetat să mai merg la ședințele cu părinții la alte clase, pentru că am simțit acolo doar agresivitate la adresa profesorilor. Dacă profesorul este tânăr, înseamnă că nu poate fi competent; dacă este sever, dur și are cerințe mari – nu avem nevoie de el, e prea complicat; dacă este bun, mai în vârstă și indulgent – nu e bun nici el, că se lasă clasa pe tânjală. Iar dacă mai sunt și conflicte în cadrul grupului, intrigi sau pur și simplu relații preferențiale cu directorul, atunci iese cu adevărat trist. Există o opțiune, preferată de mulți – să pleci. Deci, dacă nu-ți place, nimeni nu te ține cu forța. Ce vor face cei care locuiesc în sate sau suburbii? Dar cum să procedeze cei care-și iubesc meseria, care au visat toată viața să devină pedagogi și altă soartă nu își imaginează? Să se resemneze cu umilința, mizeria, să ardă mocnind, să ajungă să-și urască meseria? Nici măcar satisfacția de la profilul practicat, disciplina predată sau de la însuși procesul predării nu poate compensa epuizarea de moarte. Și nici valorile familiale nu pot fi întotdeauna astfel salvate. Dar profesorii pensionari care lucrează până în prezent, ce pot face? Uite așa predau și educă generații întregi, de care depinde viitorul țării, tulburați, isterici, epuizați psihic, pentru că au nevoie să supraviețuiască cumva de la un salariu la altul. …Îmi pare extrem de rău că am procedat așa. Promit să îmi controlez mai mult discursul, să fiu și să prezint un model de conduită pentru tânăra generație. Pedagogul are o datorie și o misiune, și de vreme ce a pornit pe acest drum, atunci trebuie să fie mereu la înălțime. Pentru a putea apoi să plece demn și ireproșabil. Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!