Nu iti sunt neaparat cei mai buni prieteni. Nu ii consideri nici macar prieteni. Nu te menajeaza. Ba chiar te zguduie zdravav, pretinzand ca tu sa deschizi ochii si sa vezi adevarul. Te fac sa razi haotic fara sa-ti spuna bancuri. Uneori le porti pica pentru felul in care iti arunca adevarul in fata si tupeul de a se autoinvita in a-si da cu parerea asupra vietii tale.
Despre ei… Nu stiu cum as putea sa-i numesc altfel, dar stiu ca despre ei, despre oamenii care iti deschid ochii vreau sa va vorbesc… Nu-i pot incadra in nicio categorie cunoscuta a relatiilor sociale sau interumane: nu-ti sunt neaparat prieteni (va cunoasteti poate de prea putin timp), nu tradatorii altora si salvatorii tai (nu vor sa salveze nimic din ce s-ar putea salva singur), nu neaparat cunostinte (poate i-ai vazut doar de catve ori in viata ta), nu cu orice pret dusmani (faptele lor nu demonstreaza acest lucru), nu tu oameni care iti vor raul, nu tu oameni cumsecade.
Nu sunt oamenii frumosi despre care vorbea frumos colega mea Andra intr-un articol anterior. Nu pot si nici nu vreau sa-i descriu in vorbe mestesugite. Nu au subtilitate. Nu au finete fata de cei suferinzi. Au dojana si au dreptate, dar in anumite momente acestea sunt ultimele lucruri de pe acest pamant de care ai nevoie.
Sunt cei care te vad acolo jos la pamant si pe tine cautand disperata ajutor si nu schiteaza nici cel mai mic gest de intindere a mainii. “Chinuie-te. Vezi acolo, uita-te. Nu acolo unde credeai tu… dincolo… mai incolo… acolo e un toiag… poate ca iti e de ajutor daca vrei sa te ridici singura”. Dar nu vrei sa te ridici singura si te deranjeaza al dracului si juri ca atunci cand o sa te ridici de una singura, o sa pedepsesti persoana prin nerecunostinta si uitare. Toiagul ala amarat e subred si putrezit. Daca nu te tine??… Si vorbele lui nu iti iau durerea cu mana, ba parca din contra, pun sare pe rana care te ustura de mama focului. Si aceeasi mama a focului iti incearca nervii si nenorocita de farama de rabdare.
Acesti oameni sunt cei care te pun fata in fata cu adevarul:“Uita-te, trebuie sa vezi!”, fara cea mai mica intelegere a faptului ca tu nu vrei sa vezi, ca pleoapele tale stau confortabil cazute peste ochi. Sunt cei care iti spun ca daca suferi acum, mai tarziu nu o sa ai de suferit si isi incep expunerile si teoriile fara intelegere. Despre lucruri care te dor, care te fac nefericita, pe care ai preferat sa le eviti decat sa le infrunti vreodata, carora le-ai sapat de ceva timp groapa…. Fara dusuri si perdea, fara umbrele, cu o sinceritate care te scoate din minti si pe care nu vrei sa o auzi… Primul gest firesc de autoaparare este sa duci mainile la urechi si sa inchizi ochii. Dar poti??? Te lasa?… O astfel de persoana iti baga pe gat realitatea cand i-ai multumi pe eternitate sa te lase fericita cu visul.
Nu iti sunt neaparat cei mai buni prieteni. Nu ii consideri nici macar prieteni. Nu te menajeaza. Ba chiar te zguduie zdravav, pretinzand ca tu sa deschizi ochii si sa vezi adevarul… Te fac sa razi haotic fara sa-ti spuna bancuri. Ii alungi din existenta ta ca pe niste intrusi. Ba chiar uneori le porti pica pentru felul in care iti arunca adevarul in fata si tupeul de a se pofti sa-si dea cu parerea pe seama vietii tale si a greselilor tale. Legatura cu ei nu dureaza o viata. Nu le multumesti pentru binele, vorbele sau faptele facute, ci le reprosezi. De ce naibii incearca cu orice pret sa iti spuna ceva ce poate nu vrei sa auzi? Minciuna e mai confortabila, ignoranta si mai si, iar fericirea apartine exclusiv si in totalitate celor saraci cu duhul. Iar ceea ce iti spune este pe cat de incredibil, pe atat de adevarat… este trezirea la adevar.
In viata mea au fost 3 persoane care mi-au deschis ochii. Mai mult ca sigur ca nu o sa le mai revad niciodata. Stiu si constientizez asta, dar durerea si strangerea de inima nu apar. In cinstea lor, lacrimile nu se strang plocon in colt de ochi. Nici de emotie, nici de ura, nici de aducere aminte. Nu ii pot numi prieteni pe cei care mi-au deschis ochii. O sa-i uit repede, stiu. Nu-ti uiti prietenii. De cei care mi-au deschis ochii ma despart acum imposibilul. Suntem prinsi fiecare in vietile si familiile noastre, in goana dupa picatura de aur si fericire. Daca nu ne-am uitat inca reciproc chipurile, timpul o sa le stearga in curand urma din creier. Ne-am schimbat prietenii comuni, numerele de telefon, identitatea. Ce nu o sa uit… este ca am putut sa vad bine si corect dupa aceea. Daca nu le-am multumit niciodata pana acum pentru injectiile in pleoape cu realitate pura, am incercat sa o fac acum.
