Noua, toate necazurile ne vin de la greseli, nu de la Dumnezeu. El numai le ingaduie si spala cu ele vinovatiile noastre. Oamenii insa tare greu pricep ca indreptarea prin necazuri dovedeste nu parasirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui.
Ba chiar prin aceea stim ca Dumnezeu are grija de noi, daca vom avea necazuri. Fiind atotbun si atotintelept, ne poarta de grija si ne spala, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom intelege pe urma. Caci: “Dumnezeu este indelung rabdator si mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasa”. El asteapta o vreme sa vada: ne grabim noi cu pocainta de bunavoie sau nu; invatam din necazurile altora sau asteptam sa ne spargem si noi capul de ele, ca si ei?
Dumnezeu vrea sa ajute pe toti, dar nu toti primesc purtarea Sa de grija. Asa se face ca sunt oameni pacatosi care n-au necazuri. Pe acestia i-a lepadat Dumnezeu. Caci stiindu-le firea, precum ca nu au leac si nu pricep nimic din ocarmuirea Sa, ii lasa in pacatele lor.
Acestia sunt cei de care zice David ca: “N-au nici o suferinta pana la moarte si sunt plini de sanatate; cu oamenii la ostenele nu iau parte si nu sunt supusi la batai ca ceilalti oameni. Rad de toata lumea si graiesc de sus. Iata, necredinciosii huzuresc in lumea aceasta si-si aduna bogatii”. Asa incat multi din nestiinta:
“Ravnesc soarta (pamanteasca a) necredinciosilor, vazand propasirea pacatosilor”; dar cand inteleg “sfarsitul pacatosilor” – iar aceasta le vine numai cand intra la “Altarul Domnului” – abia atunci nedumerirea li se imprastie. Caci la Altarul Domnului, unde: “se afla ascunse toate comorile cunostintei si ale intelepciunii”, in Iisus Hristos adica, ei afla ca: “Pentru viclesugul lor ii pune Dumnezeu pe cai alunecoase si-i lasa sa cada in prapastie si ajung la pustiire”.
Nu fericiti, asadar, pe cei ce n-au necazuri in lumea aceasta. Caci, cunoscandu-i Dumnezeu ca n-au minte sa-l inteleaga caile, nu le mai randuieste o indreptare prin incercari in lumea aceasta, ci osanda in cealalta. Iata de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar si cand osandeste la iad tot milostiv se dovedeste si ca un mai-nainte stiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva pacatelor lor, caci mandria lor cea peste masura de mare nu rabda nicidecum umilirea incercarilor. Dimpotriva, incercarea lui Dumnezeu de a-i spala prin necazurile cele fara de voie, lor li s-ar intoarce tocmai pe dos.
Caci ei, iubind mai tare mandria si slava desarta a vietii acesteia, decat smerenia si supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebuna a mintii lor ii arunca in deznadejde, din care fac cel mai mare si mai de pe urma pacat in lumea aceasta: sinuciderea, omorarea de sine. Ori toate celelalte pacate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decat acesta singur.
De aceea, din milostivire mai presus de intelegere pentru multimea neputintei lor, nu-i baga Dumnezeu in cuptorul smereniei, ca nu rabda neghina o proba ca aceasta, ci vor merge in osanda, dar nu in osanda cea mai mare, ca ucigasii de sine. “Deci daca cineva, pacatuind in chip vadit si nepocaindu-se, n-a patimit nimic pana la moarte, socoteste ca judecata lui va fi fara mila acolo.”
(Pr. Arsenie Boca – “Cararea Imparatiei”)
