“Dragostea nu pune multe întrebări, deoarece, dacă începem să gândim, începe să ne fie frică. E o frică inexplicabilă, nu poate fi exprimată prin cuvinte. De aceea nu întrebi, faci!” – Paulo Coelho
Ne trezim injumatatiti si ne amintim ca am avut candva sansa unei povesti frumoase…
Toti ne dorim sa ne indragostim. Uneori, de cand suntem doar niste copii. Ne dorim o printesa sau un print care sa ne salveze de undeva, de cineva, de ceva si uneori, chiar de noi. Toti ne dorim o poveste. O poveste numai a noastra.
Majoritatea chiar ne indragostim. Si ni se da sansa la povestea noastra. Noi ne dam aceasta sansa! Totusi, atunci se intampla ceva ciudat. De cele mai multe ori, in loc sa luptam pentru ea, sa ne ingrijim de cel de langa noi, sa cladim ceva impreuna, renuntam la ea. Fugim de ea. Ne batem joc de ea. Ne adapostim in alti oameni. In alte brate, ganduri, vieti. In pasiuni trecatoare. Ne amagim ca totul este bine. Uneori, nici nu ne mai amintim ca povestile pe care le traim nu sunt ale noastre. Mergem inainte din reflex. Din obisnuinta. Din inertie.
Apoi, undeva, pe la mijlocul sau sfarsitul vietii, ne trezim singuri. Sangerand a pareri de rau. A intrebari fara raspuns. A iubire neimplinita. Ne trezim injumatatiti si ne amintim ca am avut candva sansa unei povesti frumoase. A unui camin. A unei familii. A unei iubiri ca nici o alta. Dar am fugit. Din lipsa de responsabilitate. Din teama. Pentru ca ne-a fost mult mai greu sa ramanem, sa luptam, sa ne pese, sa avem grija si de altcineva in afara ranilor si temerilor noastre.
Am renuntat sa inchegam, sa framantam si sa intretinem permanent relatia pentru ca a fost mai greu decat sa plecam, sa rupem, sa frangem. Un lucru rupt se poate lipi cumva. Viata are mereu solutia necesara. Nimeni nu ramane singur daca nu vrea. Toti pot avea o relatie, o casnicie, copii. Chiar si cand nu iubesc. Exista niste ingrediente necesare: prietenie, incredere si respect. Plus niste sentimente puternice. Nu neaparat iubire.
Totusi, lipseste ingredientul pricipal care transforma casnicia in camin. In credinta. In ramanere. In inlantuire. Caminul fara iubire este ca Biserica fara Dumnezeu.
E greu sa tii o relatie pe punctul de echilibru, dar asta face dintr-o relatie comuna una exceptionala. Sa te tii mereu de mana. Indiferent ce s-ar intampla, sa stii. Sa stii ca la capatul mainii este mereu un om care este Atlasul lumii si vietii tale, iar tu al sau! Asta este defapt iubirea si casnicia: viata! Face parte din noi. Trebuie doar sa avem destula incredere ca suntem veriga – si putem fi veriga aceea – din care se va naste un lant puternic.
Cel mai frumos sentiment posibil, mi se pare sa ajungi sa imbatranesti alaturi de cineva si sa iti dai seama ca viata ta a fost minunata, ca nimic nu s-a schimbat, ci doar a urmat cursul firesc al naturii.
de Ramona Sandrina
“Fericirea este o atitudine. Ne facem pe noi înșine fie îndurerați, fie fericiți și puternici. În ambele cazuri avem la fel de mult de muncit.” – Francesca Reigler
