Materia care ne inconjoara nu este ceea ce pare. Poate sa para solida, dar „caramizile” sale de baza sunt unde tulburi de probabilitate.
Dumneavoastra cititi aceste cuvinte pe acest site, intr-un monitor. Monitorul dvs. contine milioane de pixeli, care, la randul lor, isi datoreaza soliditatea milioanelor de milioane de molecule atat de strans lipite una de alta incat constituie o masa rigida.
Aceste molecule sunt, ele insele, compuse din atomi – „gramajoare” mici, indivizibile de materie. Nu numai ca acestia constau in cea mai mare parte din spatiu gol, dar particulele care compun acea mica portiune „solida” sunt doar „unde de probabilitate”, cum le numesc fizicienii.
Mai mult, aceste unde au nevoie de un „observator” pentru a intra in „colaps” si a deveni farame solide de materie. In absenta unui observator ele nu pot deveni reale. Asadar, un univers fara un observator este o imposibilitate, pentru ca, daca nu exista observatori care sa transforme undele de probabilitate in materie, aceasta nu are cum sa ia fiinta!
Acest model al realitatii functioneaza, oricat ar parea el de ilogic. Cei care pur si simplu nu-l pot accepta consecintele au incercat iar si iar sa-i demonstreze invaliditatea si au esuat. Aceasta teorie, numita interpretarea Copenhaga sau interpetarea statistica a fizicii cuantice, a facut posibila, printre altele, aparitia bombei atomice si a calculatoarelor de buzunar. Este de peste 70 de ani modelul larg acceptat al realitatii si pare inexpugnabil.
Implicatiile interpretarii Copenhaga ne spun multe despre conditia umana.
Noi suntem observatorii constienti care transforma materia in realitate – fara constiinta, nu exista materie.
