Am fost crescuți cu teama de a deveni egoiști, dar asta ne-a transformat în oameni lipsiți de voință, anxioși, autocritici, dar „utili” într-un sistem care ne vrea supuși. De multe ori, suntem incapabili să luăm decizii serioase fără a ne încărca cu un munte de stres și părul alb al nervilor consumați. Din cauza regulilor învățate – „trebuie să împarți și să cedezi, să rabzi și să trăiești ca toți ceilalți” – nu reușim nici măcar să cerem ceea ce ni se cuvine.
Suntem o generație prinsă între două extreme.
Pe de o parte, vocile aspre ale celor care ne-au educat ne-au inoculat ideea că egoismul este un păcat capital, că trebuie să ne gândim mereu la ceilalți, să întoarcem și celălalt obraz, altfel riscăm damnarea. Pe de altă parte, realitatea ne arată că acest tip de educație ne transformă în victime ale manipulării și ale exploatării. Astfel, am crescut ca oameni fără o coloană vertebrală solidă, balansând constant între dorința de a mulțumi pe toată lumea și aspirația proprie – adesea neconștientizată – de libertate și fericire.
Această luptă interioară se manifestă în toate aspectele vieții.
La locul de muncă, ne este frică să ne exprimăm opinia, temându-ne să nu părem insistenți sau să primim critici. Preferăm să tăcem și să aprobăm, chiar dacă în interiorul nostru fierbem de indignare. Posibilitățile de avansare în carieră ne ocolesc nu din cauza lipsei de competențe, ci din cauza incapacității cronice de a ne apăra interesele, retrăgându-ne în fața colegilor mai vocali. Evităm cu orice preț conflictele, chiar dacă acest lucru ne afectează drepturile, acceptând nedreptăți în loc să riscăm să stricăm relațiile cu ceilalți.
În relațiile personale, această lipsă de voință este și mai evidentă.
Ne este teamă să spunem „nu”, chiar și atunci când este esențial pentru propria noastră bunăstare. Punem nevoile altora mai presus de ale noastre, sacrificând constant interesele proprii pentru „armonie” și „relații bune”. Aceasta duce la epuizare, la un sentiment de gol interior și inutilitate. Ajungem prizonieri ai dorințelor altora, simțindu-ne constant vinovați, chiar și fără motive întemeiate.
Chiar și în situațiile mărunte de zi cu zi întâmpinăm dificultăți.
În magazin, suportăm grosolănia vânzătorului, fără a îndrăzni să ne apărăm. În transportul public, cedăm locul unor persoane care nu au dreptul la el, deși noi abia ne ținem pe picioare. Ne este frică să ne arătăm nemulțumirea, temându-ne să nu fim considerați „răi” sau „neplăcuți”.
Această lipsă de voință programată generează un sentiment profund de vinovăție și autocritică.
Analizăm constant comportamentul nostru, căutăm cauzele eșecurilor în propriile „defecte”, uitând că pasivitatea noastră este adesea rezultatul unei educații greșite și al fricii care ne paralizează. Rămânem prizonieri în acest cerc vicios.
Pentru a schimba situația, trebuie să învățăm să ne apărăm limitele, să spunem „nu” atunci când este necesar și să nu ne temem să ne exprimăm emoțiile și opiniile. Trebuie să începem să ne iubim și să ne acceptăm pe noi înșine. Acest lucru nu înseamnă să devenim egoiști care își ating scopurile pe seama altora, ci să învățăm să ne respectăm pe noi și nevoile noastre. Numai astfel putem ieși din umbra fricii noastre, putem începe să trăim cu adevărat și să ne descoperim sau redescoperim pe noi înșine. Este un proces ce necesită muncă interioară, dar este inevitabil dacă vrem să devenim oameni fericiți și încrezători.
