Boala – așa cum spune Sfântul Luca – este necesară pentru a ne ajuta să construim duhul Lui Dumnezeu în noi. Dacă construim un templu în sufletul nostru, atunci sănătatea și puterea trupului se vor alătura.
Nicio boală nu apare din senin. Ea este o pedeapsă divină, dar nu în sensul obișnuit în care Dumnezeu se răzbună sau pedepsește oamenii, ci cu iubire.
Domnul nu dorește suferință pentru oameni, în sensul ei pur, dar dacă suferința poate aduce beneficii, atunci Domnul o permite. Și, de cele mai multe ori, boala vine la oameni din cauza păcatelor pentru care le fac fără rușine.
Însă uneori boala este folosită ca o mustrare, o curățire a sufletului, o oprire a mândriei, o corecție, pentru a evita încercări și necazuri și mai mari. Dumnezeu vede toate gândurile noastre, chiar și cele pe care nu le-am gândit încă, de aceea știe în avans ce este mai bine pentru noi.
Sfântul Luca, pentru care apartamentul era întotdeauna un spital, ne sfătuia întotdeauna să curățăm sufletul prin pocăință. Mai întâi partea spirituală. Dacă avem pocăință, vindecarea va urma cu siguranță.
El și familia lui au tratat mereu răniții în timpul războiului, nu lăsa niciodată oamenii singuri. Era liniștit dacă cei apropiați lui erau bolnavi, știa că orice boală este pentru bine. Iar în acele momente, Domnul era cu el în mod special. Așa cum era întotdeauna cu el în timpul operațiilor, pe care medicul le vedea adesea. Era convins că Domnul îl ajuta, îi dezvăluia, îi dădea indicii… El simțea cu adevărat prezența Lui Dumnezeu în acel moment. Și important, așa cum a remarcat Sfântul Luca, trebuie să avem grijă de sănătatea sufletului.
El se baza întotdeauna pe Domnul în tot. Purta întotdeauna o icoană cu el și se ruga întotdeauna la ea înainte de operație. O dată, i-au luat icoana, dar medicul a spus că nu va începe operația până nu i-o vor returna.
Sfântul Luca chiar desena o cruce pe corp înainte de începerea operației.
Nu putea trece pe lângă cei care sufereau. La un moment dat chiar a plecat din spital, fiind internat pentru probleme de vedere, știind că acest lucru îi va afecta vederea. Și chiar dacă vederea lui s-a deteriorat semnificativ, totuși a tratat oamenii, și o face și acum, prin rugăciuni. Pentru el, era mai important să trateze sufletele decât să facă altceva. Știa că prin suferința trupului, se vindecă sufletul.
Iar Domnul nu pedepsește, ci mai degrabă îndeamnă la înțelepciune, vindecă prin tristețe, pentru că adesea omul nu face fapte bune atunci când este sănătos, dimpotrivă, își face rău cu vorbe goale, cu judecăți. Apoi când Domnul trimite astfel de “pedepse”, omul se salvează mai mult pe el însuși. Nu mai are timp pentru judecăți, discuții, vorbărie.
“Am iubit suferința, este atât de uimitor de purificatoare pentru suflet.
Căci trebuie să vă mărturisesc că atunci când am mers pe un drum foarte greu, când am purtat greul Lui Hristos, nu a fost deloc greu, și acest drum a fost un drum plin de bucurie, pentru că am simțit cu adevărat, că Domnul Isus Hristos merge alături de mine și susține povara mea și crucea mea.”
– Sfântul Arhiepiscop Luca
Sfântul Luca vindeca oamenii doar cu cuvinte, uneori spunea: “Du-te acasă și vei fi sănătos.” Și bolnavul chiar se simțea bine când ajungea acasă.
Și chiar și vocea lui putea insufla încredere, vigoare, optimism în oameni. Aceștia spuneau că se simt curajoși și puternici în prezența lui Luca, și vibrația din el părea să inspire încredere în recuperare.
El iubea oamenii atât de mult încât își dădea viața pentru ei, împărțea sănătatea cu ei. Așa cum Domnul a murit pentru oameni, cel care se sacrifică își împarte suferințele, bolile și necazurile.
