Treptat, fara sa-mi dau seama cand si cum, mi s-au furisat in inima cateva regrete, care incepusera sa-mi macine putin cate putin sufletul.
Iubiri neimplinite, visuri spulberate intr-o clipa, dorinte ingenunchiate, persoane care imi bantuiau amintirile cu vorbe grele… toate se adunasera si incepusera sa ma doara.
Dupa multe nopti pierdute cu ochii in tavan, dupa multe lacrimi care mi-au udat perna, dupa zile agitate in care nu intelegeam ce este cu mine, am inceput sa reflectez la ce mi se intampla. Totul era ok in viata mea, dar zbuciumul interior nu-mi dadea pace sub nici o forma.
Si apoi am realizat: regretele adunate imi impovarau inima, presiunea lor aproape ca o zdrobea. Atunci a fost momentul cand a trebuit sa spun: STOP!
Am alungat din viata mea oamenii care ma intristau, care nu stiu sa spuna o vorba buna si nici sa-mi fie alaturi cand am nevoie. Am alungat gandurile negre care imi incolteau in minte. Am rascolit sufletul si am adus la suprafata din nou visurile si dorintele mele, le-am scuturat de praf si am lasat optimismul si zambetul sa le hraneasca si sa le ajute sa creasca.
Iubirile demult apuse sunt acolo, in trecut. Tarziu am invatat ca fiecare om din viata ta are rolul lui si fara sa-ti dai seama, a fost cea mai potrivita persoana pentru tine in acel moment. Fiecare actiune a trecutului are rolul de a te face mai puternic, de a te impinge sa evoluezi si sa descoperi ce-ti doresti cu adevarat.
Acum sunt fericita! Fericita ca am reusit sa las in urma regretele. Ma trageau degeaba inapoi. Acum sunt impacata cu mine, stiu cine sunt si ce-mi doresc de la viata, stiu cu ce oameni vreau sa ma inconjor, dar si pe cine sa las sa-mi fie alaturi si aiba grija de inima mea. Si, mai presus de orice, stiu ca fiecare zi intampinata cu un zambet este un castig pentru mine!
Despre suflet s-au spus multe. Unii zic ca nu exista, pe cand altii indraznesc sa afirme cu toata increderea ca ar fi cel mai important lucru care ni se ofera de catre viata. Indiferent daca fiinteaza sau nu, adevarul despre suflet este ca ne junghie din toate incheieturile de fiecare data cand ne lovim de vreo dezamagire, ca se raneste usor iar ca sa se vindece ii trebuie multa vreme.
Adevarul este ca sufletul nu mai ajunge sa fie la fel, odata lovit. Niciodata. Incercam sa-l oblojim si ne si iese intr-o oarecare masura. Pe urma ne perfectionam sa-i mascam cicatricile. In fiecare zi invatam sa folosim un pic mai bine pensula cu care-i aplicam in mod reflex straturile de machiaj. Cu fiecare secunda ce trece devenim si noi insine din ce in ce mai iscusiti la a ne spune ca pomezile folosite au fost cele mai bune si ca am redevenit cei care eram, ca nu a ramas inauntrul nostru nicio urma de lacrimi, sperante facute tandari sau dezamagire.
Dar sufletul este asemenea unui sipet a carui cheie nu-i la noi. Ea ramane in mana fiecarui om ce ne trece prin viata. Fiecare dintre ei pastreaza cate o copie. Si fiecare are propriile sale maniere. Asa se face ca unii rotesc usor cheia in broasca, ridica sfios capacul si analizeaza cu blandete, unul cate unul, fiecare obiect gasit. Pe urma pun totul la loc si viata continua firesc. Altii insa isi infig degetele cu lacomie in tot ceea ce gasesc. Mototolesc nepasatori sperante, iau in ras pana si cele mai tainice visuri si zdrobesc fara mila chiar si cele mai de pret dorinte. In urma lor ramane o dezordine greu de descris.
Oare ei nu stiu ca sufletul este un cufar in care este imposibil sa faci curat?
