Am meditat, cu ceva vreme in urma, intr-o seara de martie, la durerea pe care o pricinuiesc uneori cuvintele in care ne transformam trairile de-o clipa – senzatii efemere, pe care cuvintele le metamorfozeaza in amintiri dureroase. Cineva m-a intrebat atunci daca exista metode de prevenire a durerii care se naste din cuvinte rostite sau scrise in clipe nefaste, care pot schimba uneori destine.
Am reflectat de cateva ori la ceea ce am gandit atunci, intr-o incercare altruista de a gasi un raspuns. De fapt, raspunsul m-ar ajuta poate, pe mine insami sa inteleg ceva din trecutul meu construit, in mare parte, din cuvinte amestecate cu intamplari pe care nimic nu mi le poate sterge din suflet. Oricat m-am straduit sa gasesc o „metoda”, nu am reusit decat sa intru si mai mult intr-un subiect care, desi imi este aproape de suflet, imi provoaca adesea suferinta.
Durerea cuvintelor nu poate fi simtita decat atunci cand e prea tarziu ca sa o poti indrepta. Sau, cel putin asa am simtit eu de fiecare data cand am ranit oamenii pe care i-am iubit sau ii iubesc prin simple cuvinte. Si ceea ce doare cel mai tare este gandul ca, de cele mai multe ori, cuvintele care ranesc sunt false – simplu joc al mintii tranchilizate de trairi prea puternice.
M-am gandit ca timpul, desi recunosc ca nu m-am putut baza niciodata pe timp, ar putea fi o solutie. Cuvintele care dor, devin banale odata cu trecerea timpului. E nevoie insa de complicitate pentru asta. O complicitate acceptata benevol de catre cel care a ranit prin cuvinte si de catre cel care sufera. E greu, dar daca exista un motiv suficient de puternic, imposibilul se poate transforma in posibil. Cu toate acestea, nu e vorba de a preveni durerea cuvintelor, ci, mai degraba de a indeparta efecte dezastruoase care deja s-au produs – de a o lua de la zero pentru a dovedi ca viata e mai puternica decat cuvantul insusi.
Pentru a preveni durerea cuvintelor ar trebui poate sa gandim de doua ori inainte de a ne transforma trairile pasagere in fraze care pot rani. E nevoie de o mare stapanire de sine pentru a face asta si poate ca din cauza asta timiditatea e o mare calitate – ne ajuta sa nu dam frau liber impulsurilor de moment. Mie mi-a fost intotdeauna greu sa spun „Stop!” atunci cand am vrut sa transform in cuvinte trairi, indiferent de nuanta lor pozitiva sau negativa.
Si asta pentru ca nu am fost niciodata o fiinta timida si, in plus, am avut intotdeauna o placere bizara de a ma juca subtil cu magia cuvintelor. A fost nevoie de cateva experiente dramatice in devenirea mea ca fiinta pentru a constientiza puterea amagitoare a cuvintelor. In timp am invatat sa meditez la efectele pe care le pot avea cuvintele inainte si nu dupa ce iremediabilul s-a produs. Altfel spus, am invatat ca o clipa de luciditate pura poate sa opreasca un milion de cuvinte care pot sa provoace suferinta.
Am invatat ca asa cum exista cuvinte care dor, exista si sentimente care te pot opri sa le rostesti. E de ajuns sa imi amintesc o zi cumplita de vara in care cuvintele mele au adus o fiinta pe marginea prapastiei ca sa stiu ca transformarea cuvintelor care se vor rostite in tacere este cea mai inteleapta alegere in fata durerii.
