“Pentru a deveni cu adevărat măreț, trebuie să fii alături de oameni, nu deasupra lor.” [Charles Montesquieu]
Uneori imi imaginez capitala mondiala a tristetii ca avandu-si sediul in inima mea, alteori imi inchipui ca am escaladat everestul fericirii, situandu-ma pe acoperisul cel mai inalt al lumii, aproape de cer, dar viata, in placiditatea ei zilnica, nu are, decat rareori, amprenta celor doua extreme, avand, dimpotriva, aparentele perceptibile si miresmele neinvinse ale banalitatii. Nimic nu imi pare mai induiosator decat bucuria de a a sti ca dincolo de zbaterea fiecarei zile staruie un murmur permanent al iubirii catorva oameni, gratie carora supravietuieste in mine partea cea mai senina a vietii.
Am invatat sa nu mai caut in mod obsesiv fericirea, vazand ca, de cele mai multe ori, cautand-o cu disperare, am ratat sublimul atator clipe crucificate pentru totdeauna pe axa ireversibila a timpului. Acum fac elogiul simplitatii si ma bucur de experienta aproape zilnica a raiului strecurat in fragilitatea anodina a clipelor de liniste si de soare. In fond, ma si intreb daca nu cumva testam compatibilitatea cu raiul nostru indepartat, dovedindu-ne apti a-i adulmeca miresmele in mundaneitatea activitatilor nespectaculoase ale fiecarei zile. Fara curajul de a ne asuma simplitatea, redevenind oameni obisnuiti se prea poate sa atingem nemultumirea in forma ei abosoluta, avand senzatia de insatietate in raport cu toate activitatile pe care ni le dorim spectaculoase.
Iubesc simplitatea pentru ca efectul colateral al ei este linistea. Iubesc simplitatea pentru ca doar in mijlocul ei ma pot adanci, ca un submarim, in apele netulburate ale bucuriei de a fi. Pentru sporul de concretete, pentru surasul cald al zilelor lipsite de griji, pentru tihna de a face recurs la cele mai minunate imagini ale copilariei si pentru multe alte stari inaccesibile cuvintelor – iubesc simplitatea.
In anemia ei aparenta si in subteranele simplitatii ni se reveleaza profund seninatatea propriului chip. Este o mare virtute sa iti masori inadecvarile, sa iti cantaresti mediocritatea si excelenta, pastrandu-ti surasul binevoitor. Atunci cand faci inventarul destinului tau este bine sa ai mereu in vedere ca nu doar reusitele conteaza, ci si felul in care ti-ai asumat neimplinirile. Aportul de seninatate pe care il aducem in viata celorlalti, sprijinindu-i, fiindu-le un reazem de normalitate, este o alta masura a unei vieti implinite.
Ma bucur ca prin intermediul oamenilor buni si inteligenti pe care mi-a fost dat sa-i intalnesc a intrat in orizontul meu de viata forma sublima a iubirii lui Dumnezeu. Afectiunea majestatii divine ni se arata si prin chipul nemijlocit al oamenilor exemplari care, prin simpla lor aparitie, confera destinului nostru o traiectorie demna.
Ar fi un exercitiu terepeutic sa ne obisnuim ca, in economia fiecarei zile, sa facem, pret de cateva clipe, inventarul succinct al binecuvantarilor din viata noastra. Numesc binecuvantare tot ceea ce ne sporeste fiinta, facand-o vrednica de iubirea prietenilor nostri si a lui Dumnezeu.
Stiu ca nu putem livra surasuri pe banda rulanta, traind cvasi-permanent extazul, multumind pe toata lumea prin modul nostru de a fi. Nu ni se cere sa fim in permanenta zen, dar nu cred ca avem voie, in momentele noastre de rautate, sa stricam cu rea credinta, echilibrul altor vieti. Ni se cere, mutual, sa nu lasam, prin ceea ce facem, sa intre raul in lume. Neincrederea, suspiciunile, amarul si cinismul revarsate in viata altora nu pot fi niciodata insemnul bunatatii.
Nu cunosc o alta forma de superioritate, o alta virtute mai inalta in scala virtutilor omenesti, decat bunatatea. Inteligenta, asa credeam la 20 de ani, este cea mai mare calitate a omului. Acum nu ma indoiesc nicio clipa ca cea mai inalta calitate este, pentru totdeauna, bunatatea. Omul intelept renunta la postura eternului invingator, preferand cordialitatea si linistea sufleteasca mai presus de orice.
de Cosmin Neidoni
“Viața înseamnă a transforma constant în lumină și în flacără tot ceea ce suntem și tot ce întâlnim.” [Friedrich Nietzsche]
