“Singuratatea este pretul pe care trebuie sa-l platim ca ne-am nascut in aceasta perioada moderna, atat de plina de libertate, de independenta si de propriul nostru egoism.” – Natsume Soseki
Un lucru mai rau decat singuratatea sau despartirea e singuratatea in doi. Doi oameni care nu mai au ce sa-si spuna sau daca au sunt doar reprosuri, doi oameni care au uitat ce i-a apropiat si au uitat sa isi mai rosteasca vorbe frumoase, doi oameni care nu se mai iubesc dar nu au curajul sa se desparta. O relatie in care unul ofera si celalalt doar primeste, in care unuia ii pasa, iar pe celalalt nu il intereseaza, in care faptul ca adorm si se trezesc in acelasi pat nu mai are nici o semnificatie.
Compar acest tip de singuratate cu un plasture uitat pe o rana. Sta acolo zile, saptamani, luni, ani iar sub el rana devine din ce in ce mai adanca. Ar fi mai simplu sa il smulgem la timp. Ne-ar durea cat ne-ar durea apoi rana ar incepe sa se vindece si durerea am da-o uitarii. Dar nu facem asta. Nu toti. Lasam acolo plasturele de teama ca o sa ne doara. Si ne mintim ca lucrurile se vor schimba, ca totul va fi bine. Dar nu e asa. Ruptura e acolo, nu se mai poate lipi, nu se mai poate coase, nu se mai poate innoda.
Devine obositor, frustrant sa vezi doi oameni singuri intr-un cuplu sau sa fii chiar unul dintre acei oameni. Te oboseste si te imbatraneste.
In aceasta postura, timpul nu iti poate fi decat dusman. Ce nu faci la timp, faci prea tarziu sau niciodata!
Nu putem trai aceeasi viata de doua ori, nu avem timp sa comitem toate greselile din lume, nu avem timp sa le indreptam pe toate.
In concluzie, nu avem timp de irosit cu oameni care nu ne vor, care nu ne accepta si nu ne inteleg.
E timp doar pentru iubire adevarata, pentru lacrimi de bucurie, pentru vorbe frumoase, pentru atingeri calde, pentru demnitate.
A fost o vreme cand credeai ca dragostea voastra este perfecta si va rezista tuturor incercarilor vietii? Poate ca asa era, poate nu te-ai inselat, insa, in timp, ati uitat (unul dintre voi sau chiar amandoi) sa luptati pentru a o pastra. Si atunci, intristata, dragostea s-a indepartat, intai cu pasi mici, nesiguri, apoi tot mai mari, lasand loc singuratatii in doi.
Dar, de fapt, cine e vinovat pentru singuratatea care s-a instalat pe nesimtite, dar sigur in cuplu? Oare nu tocmai cei care i-au permis sa se instaleze, prin faptul ca nu au facut nimic ca sa impiedice acest lucru? Cu totii ne dorim iubire, insa multi, cand o gasim, nu stim ce sa facem cu ea si sfarsim prin a o pierde, mai devreme sau mai tarziu. De ce? Pai… sa ne gandim ce am facut atunci cand, vorba ceea, cu ochii larg inchisi, am trecut pe langa dragostea care ne-a zambit: am respins iubirea si am ramas fideli singuratatii noastre!
Sau, cum ar spune Ionel Teodoreanu: “Am trecut pe langa ea cu dragostea de mana si am ramas cu mana intinsa ca a regelui Lear”.
Cel mai sigur mod de a fi iubit este sa iubesti, la randul tau. Cel mai sigur mod de a pierde iubirea este sa o tratezi cu indiferenta atunci cand ti se ofera, sa nu faci nici un efort sa o pastrezi langa tine. Din nefericire, foarte putini dintre noi intelegem ca amandoi trebuie sa facem eforturi pentru a ne pastra dragostea aproape si ni se pare suficient sa vedem ca celalalt se implica cu adevarat in relatie si cauta fericirea pentru amandoi, fara sa ne punem problema ca ar trebui ca si noi sa facem acelasi lucru; e vorba de comoditate, de acel “las’ ca merge si-asa”… Dar nu merge!
Nu in dragoste. Pentru ca dragostea cere sacrificii, cere sa lupti pentru ea. Dar si daca reusesti sa o pastrezi, atunci toate aceste eforturi au meritat! Pentru ca nu te simti obosit dupa ce ai luptat pentru a o pastra, ci fericit si implinit!
