Tu cate camere ai in castelul sufletului tau?

Sfantul Ardealului, Arsenie Boca, a lasat in urma multe legende despre el dar si multe pilde si povestioare pe care merita sa le dam mai departe. Pilda olarului este adresata tuturor romanilor care nu-si mai vad zilele de suferinta. Dupa ce vei citi aceasta poveste spusa de regretatul duhovnic, vei privi cu totul altfel viata. O familie a calatorit a plecat intr-o excursie in Anglia si au pasit intr-un magazin frumos de antichitati. Doreau sa cumpere un cadou frumos pentru a aniversa cei 25 de ani de casatorie. Cei doi soti erau incantati sa colectioneze produse din argila, asa ca au ales o ceasca de ceai. Doamna a observat ca cescuta de ceai incepe sa vorbeasca in momentul in care a atins-o. „Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,”Nu-mi place!” „Lasa-ma in pace,” dar EL a zambit doar si a spus cu blandete: „inca nu!” Cescuta de ceai continua sa povesteasca spunand ca a fost asezata pe o roata si a tot fost invartita pana aproape a ametit, nestiind ce i se intampla. Aceasta i-a zis olarului: „Opreste-te!”, iar olarul i-a raspuns ferm: „inca nu!” Cescuta, pana se devina cescuta, a avut senzatia ca a ajuns in iad cand a fost bagata in cuptor. „Am strigat si am izbit usa cuptorului: Scoate-ma de aici!”. in tot acest timp, olarul se uita cum se zbate cescuta si zambea: „inca nu”. Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie, m-a scos afara si m-a pus pe raft… am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine! „Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. „O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: „inca nu!” Apoi cescuta a ajuns iar in cuptor simtind ca se sufoca deoarece focul era de doua ori mai fierbinte. Dupa aceea, a fost scoasa afara si pusa pe raft. Olarul i-a spus in final urmatoarele cuvinte: „Vreau sa tii minte: stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine”. Invatatura pe care Arsenie Boca a dat-o spunand aceasta poveste este evidenta: Olarul este Dumnezeu iar acesta stie toate suferintele prin care oamenii trec, insa niciuna dintre ele nu este intamplatoare. De multe ori, drumul pare atat de anevoios incat se instaleaza deznadejdea in fiecare dintre noi, insa Olarul continua sa framante argila pana se obtin lucruri frumoase. Fiecare dintre noi este o cescuta de ceai care la finalul suferintelor iese mai puternica si mai frumoasa. Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Imaginaţi-vă că sunteţi un castel minunat, cu coridoare lungi şi mii de camere. Fiecare cameră din castel este perfectă şi are un dar special. Fiecare cameră reprezintă un aspect diferit al vostru şi este o parte integrantă a întregului castel perfect. Când aţi fost copii, aţi explorat fiecare centimetru din castelul vostru, fără ruşine şi fără a judeca. Fără frică, aţi scotocit în fiecare cameră, căutând pietrele preţioase şi misterul ei. Aţi acceptat cu dragoste fiecare cameră, fie ea o încăpere oarecare, dormitor, baie sau pivniţă. Absolut fiecare încăpere era un unicat. Castelul vostru era plin de lumină, dragoste şi minune.

Apoi, într-o zi, cineva a venit la castel şi v-a spus că una dintre camere era imperfectă, că, fără îndoială, ea nu aparţinea castelului vostru. V-a sugerat că, dacă doreaţi să aveţi un castel perfect, trebuia să încuiaţi uşa de la acea cameră. Întrucât doreaţi dragoste şi acceptare, v-aţi grăbit să o încuiaţi. O dată cu trecerea timpului, au venit din ce în ce mai mulţi oameni la castelul vostru. Cu toţii şi-au spus părerile despre camere, despre care le plăceau şi care nu le plăceau. Încetul cu încetul, aţi închis uşă după uşă.

Minunatele voastre încăperi au fost închise, li s-a luat lumina, au fost lăsate în întuneric. A început un ciclu. De atunci încoace, din diferite motive, aţi închis din ce în ce mai multe uşi. Aţi închis uşi, deoarece vă era teamă, sau deoarece credeaţi că acele camere erau prea îndrăzneţe. Aţi închis uşi la camerele care erau prea conservatoare. Aţi închis uşi, deoarece alte castele pe care le-aţi văzut nu aveau o cameră ca a voastră. Aţi închis uşi, deoarece conducătorii voştri religioşi v-au spus să staţi departe de anumite încăperi. Aţi închis orice uşă care nu se potrivea standardelor societăţii sau propriului vostru ideal.

S-a dus vremea când castelul vostru părea nesfârşit şi viitorul părea extraordinar şi luminos. Nu vă mai gândeaţi la fiecare încăpere cu aceeaşi dragoste şi admiraţie. Acum, doreaţi să dispară camerele de care eraţi odată mândri. Încercaţi să găsiţi o modalitate de a scăpa de aceste încăperi, dar ele făceau parte din structura castelului. După ce aţi închis uşa la oricare încăpere care nu vă plăcea, o dată cu trecerea timpului aţi uitat complet că ea există. La început nu v-aţi dat seama ce faceţi. Devenise un obicei. Pe măsură ce fiecare exprima mesaje diferite despre cum ar trebui să arate un castel magnific, v-a fost mult mai uşor să-i ascultaţi pe ei, decât să aveţi încredere în vocea voastră interioară – cea care iubea întregul castel.

Faptul că aţi închis acele camere v-a făcut să vă simţiţi cu adevărat în siguranţă, în curând, v-aţi trezit că locuiţi doar în câteva încăperi mici. Aţi învăţat cum să vă încuiaţi viaţa şi să vă simţiţi bine făcând acest lucru. Mulţi dintre noi am încuiat atât de multe camere, încât am uitat că am fost odată un castel. Am început să credem că nu suntem decât o căsuţă mică cu două camere, care are nevoie de reparaţii.

Acum, imaginaţi-vă castelul ca un loc care găzduieşte tot ceea ce sunteţi – binele şi răul – şi că fiecare aspect care există pe planetă, există înăuntrul vostru. Una dintre camere este dragoste, alta curaj, una este eleganţă şi alta este graţie. Numărul camerelor este fără sfârşit… Fiecare încăpere este o parte esenţială a structurii şi fiecare cameră are un opus undeva, în castelul vostru. Din fericire, nu suntem niciodată mulţumiţi cu a fi mai puţin decât ceea ce suntem capabili să fim. Nemulţumirea noastră în ceea ce ne priveşte este un motiv pentru a căuta camerele pierdute ale castelului nostru. Putem găsi cheia înspre unicitatea noastră, numai atunci când deschidem toate încăperile din castel.

Castelul este o metaforă care ne ajută să înţelegem amploarea lui cine suntem. Fiecare dintre noi posedă acest loc sacru înăuntrul său. Accesul acolo este uşor, dacă suntem gata şi dornici să vedem totalitatea lui cine suntem. Cea mai mare parte dintre noi suntem înspăimântaţi de ceea ce vom găsi în spatele uşilor acestor încăperi. Aşa că, în loc de a porni într-o aventură ca să ne găsim sinele nostru ascuns – plini de energie şi uimire – continuăm să pretindem că încăperile nu există. Ciclul continuă. Dar dacă doriţi cu adevărat să schimbaţi direcţia vieţii voastre, trebuie să intraţi în castel şi să deschideţi cu încetul absolut fiecare uşă. Trebuie să vă exploraţi universul interior şi să luaţi înapoi tot ceea ce nu v-aţi asumat. Nu vă puteţi aprecia măreţia şi nu vă puteţi bucura de totalitatea şi unicitatea vieţii voastre, decât în prezenţa sinelui vostru întreg.

Fiecare aspect dinăuntrul nostru are nevoie de înţelegere şi compasiune. Dacă nu vrem să ni le dăm nouă înşine, cum ne putem aştepta să le primim din partea lumii? Aşa cum suntem noi, aşa este şi universul. Dragostea de sine trebuie să se scufunde în noi şi să hrănească fiecare nivel al fiinţei noastre.

A sosit momentul să aduceţi la lumină totalitatea voastră, astfel încât să puteţi alege să modificaţi în mod conştient fiecare domeniu din viaţa voastră internă şi externă. A venit momentul să fiţi propriul vostru idol. Fiecare parte din voi are ceva să vă dea. Iubindu-vă şi acceptându-vă pe voi înşivă în totalitate, veţi fi cu adevărat capabili să ne iubiţi şi să ne acceptaţi pe noi toţi!

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!