“Cea mai mare aventură pe care o poți avea este să îți trăiești viața din visele tale.” – Oprah Winfrey
Gene false. Pentru ochi ce nu mai stiu privi dincolo de aparente.
Lentile de contact. Pentru a ne ascunde lacrimi de dor. Dor de copilul pierdut din noi ce nu-si mai gaseste locul intr-o lume ce l-a pus de prea multe ori la colt. Pe nedrept.
Silicon. Pentru buze ce nu mai stiu sa se lase iubite pentru ce rostesc. Sau pentru ce tac. Sau, pur si simplu pentru ca sunt.
Silicon. Pentru sani ce, din iubire, nu doresc decat sa satisfaca in sfarsit poftele celor ce au trecut de prea multe ori grabiti cu picioarele peste inima noastra, in goana lor nebuna dupa un geamat scurt, fugar de satisfactie. Prea scurt. Prea fugar. Silicon. Mult silicon. Poate ca in sfarsit oamenii astia grabiti si indiferenti ne vor vedea. Ne vor iubi. Vor asculta in sfarsit povestea sufletului nostru. Povestea aia pe care tot incercam sa o spunem de atata timp, dar cine are rabdare sa asculte povestea unui trup ce nu e desprins din revista?
Silicon! Acum poate vor asculta…
Unghii false. Lungi. Impecabile. Pictate. Ce vand iluzii de mangaieri nemaivazute.
Machiaj. Mult machiaj. Sa ascunda bine, bine de tot, sub masca zilei sau a momentului, fragilitati pe care nu ne permitem sa le aratam lumii. Defecte pe care nu indraznim sa ni le asumam. Timiditati ce ne-ar strivi daca ne-ar fi descoperite.
Bronz. Suvite lungi de par strecurate abil printre suvitele noastre, ca in povestile cu zane din copilarie.
Ce bine ca putem fi in sfarsit varianta noastra cea mai frumoasa… Ce bine ca putem crea din noi o alta fiinta… Ce bine ca putem vedea in sfarsit in oglinda pe altcineva, frumos, mult mai frumos, decat cine suntem…
Dar oare cine suntem? Si ce mai inseamna oare frumos? Si oare ce era frumos ieri va fi frumos si maine? Si oare ce e frumos intr-un club, noaptea, va fi frumos si peste ani de zile, cand mainile noastre vor legana prunci si le vor tese viitorul din cuvinte, rugi si exemplu?
Si oare de ce plangem atunci cand, dupa ce ne-au cazut toate mastile, auzim pasi indepartandu-se grabiti de noi… Dezamagiti. De iluzia pe care am vandut-o. Sau pe care am oferit-o gratuit. Sperand la iubirea si pretuirea si fericirea ce dureaza o vesnicie. Fara sa ne gandim ca nici o iluzie nu dureaza o vesnicie…si ca nici data vesnicia nu a fost cladita pe vreo iluzie. Fara sa ne gandim ca avem o sansa la vesnicie de-abia atunci cand, desi ne-am dat toate mastile jos, auzim inca pasi ce se apropie de noi… cu si mai multa iubire parca… Fara sa ne gandim ca de-abia de atunci, de-abia de acolo poti incepe sa construiesti cu adevarat…
Intr-o lume in care uneori pare ca Audrey Hepburn ar trece neobservata intr-un club de noapte, in timp ce Barbara Streisand nu ar avea nici o sansa fara o operatie estetica, pare a fi din ce in ce mai mult un act de curaj sa nu te lasi dusa de valul infrumusetarilor artificiale, ci sa ramai tu. Aceeasi cand luminile se sting. Aceeasi cand toate mastile din jur cad. Sau poate mai frumoasa. Caci sufletul tau a invatat intre timp sa umple cu lumina si cu iubire tot ce parea imperfect. Poate ca tocmai de-asta a lasat Dumnezeu acea imperfectiune acolo unde a lasat-o… Dandu-ne in schimb mai mult din ceea ce era menit sa o acopere, sa ne infrumuseteze…
Dar ce pacat ca intr-o lume asa grabita nu ne oprim sa ne uitam cu atentie in noi, dupa darurile ce sunt intotdeauna ascunse in spatele micilor noastre imperfectiuni…
Ce pacat ca atat de multi dintre noi aleg in graba o masca oarecare, cand fiecare si-ar putea picta originalul in culori de zambet, farmec, cantec, vers, daruri si suflet cum nu mai exista un altul pe pamant… Nici in cer…Nu, nici in cer… Acolo unde chiar ca toate mastile cad…
Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare articole de la noi, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!
