Secretul fericirii curate

Cu toţii am trăit cel puţin o dată în viaţă un sentiment de tip „déja vu” (deja văzut). Se poate întîmpla în vreme ce mergi pe o stradă pe care n-ai mai fost niciodată. Preţ de o clipă, imaginea străzii îţi pare „deja cunoscută, deja văzută”. Sentimentul de a fi văzut ceea ce vezi pentru prima oară în plan fizic este scurt, dar atît de copleşitor prin registrul de senzaţii pe care-l trezeşte în inima ta încît rămîne înscris pentru totdeauna în memorie. Uneori poţi să citeşti cîteva cuvinte într-un ziar şi cuvintele acelea să răsune în trăirile tale în ritmurile unora deja cunoscute sau cunoscute cîndva, de mult… mult timp. Nu-i în “déjà vu” o simplă amintire. Intuiţia trăitorului ştie cu precizie diferenţa dintre amintire şi acel sentiment de cunoaştere anterioară. Totul se întîmplă fulgurat, încredibil de rapid şi de puternic în conştiinţa trăitorului, suprinsă în faţa imaginii deja văzute. Dar noi nu avem asemenea trăiri doar privind un peisaj, citind o carte, o revistă sau mergînd pe o stradă necunoscută. Cele mai spectaculoase „déja vu-uri” au ca subiect oamenii. Sentimentul „de a-l fi cunoscut” pe acela pe care-l vezi pentru prima oară devine copleşitor. O stare diafană de bucurie, amestecată cu surpriză, încîntare şi familiaritate persistă şi, în mod obişnuit, te auzi spunînd: „Parcă ne-am mai cunoscut cîndva!” Desigur, mintea, memoria, raţiunea şi toate obişnuitele simţuri omeneşti încep să intre în alertă, să caute explicaţii şi chiar un moment din viaţa fizică actuală în care întîlnirea s-a petrecut. Dar, cine ştie dacă toate acestea căutări prin firele şi filtrele memoriei nu sînt tot un fel în care natura creează o legătură între oameni ce simt că se cunosc deja în viaţa lor fizică, dar care nu s-au văzut niciodată. Nu ne-am proprus astăzi să căutăm explicaţii pentru acest minunat sentiment de a fi văzut, deja, ceea ce vezi prima oară, ci mai degrabă să păstrăm legătura cu sentimentul ce apare uneori în trăirea noastră în relaţia cu alţi oameni. Cei mai minunaţi dintre prietenii noştri ne par de la prima vedere cunoscuţi. Simţim o diafană libertate şi bucurie în prezenţa lor chiar din primul moment al întîlnirii. Şi acest prim moment pare să ne spună, deja, cît de importantă este relaţia pe care o vom avea sau – mai bine spus – pe care am putea-o avea! Poate că nu trăim un veritabil sentiment „déja vu” la prima întîlnire, dar putem avea un sentiment înrudit, o stare de bucurie şi un sentiment de a ne cunoaşte, pur şi simplu. Ceea ce simţim la prima întîlnire, atracţia imediată şi frumuseţea percepţiei reciproce par a fi un soi de „anunţ ancestral”, un fel al sufletului de a ne spune: „fii atent, această fiinţă îţi aduce o experienţă interesantă de viaţă”. Şi un astfel de sentiment este un soi de „déja vu”, resimţit, însă, puţin mai estompat în ce priveşte „sentimentul de a mai fi fost cîndva”. Noi trecem adesea cu prea mare uşurinţă peste aceste sclipiri ale inteligenţei spiritului, poate le şi negăm sau nu le permitem să ne aducă în viaţă ceea ce am putea primi sau ceea ce sîntem anunţaţi prin sentimentul însuşi că ar fi posibil. Alegerea noastră de a observa, a fi atenţi, a vibra în ritmul unui sentiment interior frumos de tip „déja vu” ne poate conduce către partenerul de viaţă pe care-l visăm sau către relaţii de prietenie cu suflete ce ne pot reflecta cele mai frumoase calităţi. Străfulgerarea uluitoare a intuiţiei de-o clipă, ce se iveşte în trăire sub forma unei întîlniri ce se repetă, ar putea fi semnul prin care însăşi inima noastră ne spune că avem în faţă o fiinţă specială şi o posibilă relaţie specială. De alegerea noastră depinde ceea ce urmează, iar ceea ce urmează îndemnurilor inimii este întotdeauna important şi ne poate influenţa întreaga viaţă. Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!
Publicitate

Mare este setea de fericire. Din pacate, inca si mai mare este lipsa de fericire. Marea majoritate a oamenilor saraci isi doresc bogatie, crezand ca aceasta le va aduce o fericire suprema si de durata. La randul lor, bogatii isi satisfac toate poftele, dupa care sufera de plictiseala si de satietate, fiind chiar mai departe de atingerea fericirii decat sunt saracii.

Daca vom reflecta la aceasta stare de lucruri, vom intelege un adevar extrem de important, potrivit caruia fericirea nu are nimic de-a face cu posesiunile lumesti, la fel cum nefericirea nu are nimic de-a face cu absenta acestora. In caz contrar, toti oamenii saraci din lume ar fi intotdeauna nefericiti si toti oamenii bogati ar fi intotdeauna fericiti, ceea ce nu este cazul (e multe ori intalnim chiar situatia inversa).

Cunosc personal oameni extrem de nefericiti care sunt inconjurati de lux si de bogatie, dar si oameni fericiti si satisfacuti care abia reusesc sa-si duca traiul. Multi oameni care s-au imbogatit au marturisit ca gratificarea egoista a tuturor dorintelor care a urmat i-a impiedicat sa se mai bucure de viata si ca nu au mai fost niciodata la fel de fericiti ca in perioada in care erau saraci.

Ce este asadar fericirea si cum poate fi asigurata ea? Este ea o simpla iluzie efemera, si este suferinta durabila, asa cm pare la prima vedere?

Daca vom observa cu luciditate realitatea din jurul nostru si daca vom reflecta asupra ei, vom descoperi ca absolut toata lumea – cu exceptia celor care au ajuns la intelepciune – crede ca fericirea poate fi obtinuta exclusiv prin indeplinirea dorintelor. Aceasta convingere adanc inradacinata in solul ignorantei si udata continuu de apa poftelor si dorintelor egoiste este cauza intregii suferinte din lume. Iar atunci cand vorbesc despre dorinte, nu ma refer neaparat la cele mai animalice si mai grosiere dintre acestea, ci si la cele intelectuale rafinate, care sunt infinit mai subtile si mai insidioase decat primele si care priveaza omul de frumusetea, armonia si puritatea sufletului sau, a caror expresie este fericirea.

Marea majoritate a oamenilor recunosc ca egoismul este principala cauza a intregii nefericiri din aceasta lume, dar se amagesc singuri crezand ca vina apartine egoismului celorlalti, nu si propriului egoism. Cine recunoaste ca nefericirea sa este rezultatul propriului sau egoism se afla deja foarte aproape de portile Paradisului. In schimb, cei care cred ca nu se pot bucura de viata doar din cauza egoismului altor persoane raman de-a pururi in purgatoriul pe care si l-au creat singuri.

Fericirea este acea stare launtrica de satisfactie perfecta care conduce la bucurie si pace interioara, si care exclude orice dorinta. Satisfactia care rezulta in urma implinirii dorintelor este efemera si iluzorie, si este intotdeauna urmata de o noua dorinta care se vrea indeplinita.

Dorinta este la fel de nesatula ca si oceanul sise exprima din ce in ce mai mult pe masura ce cererile ei sunt satisfacute. Ea solicita servicii din ce in ce mai ample de la slujitorii ei amagiti, pana cand acestia devin epuizati din punct de vedere fizic si mental si se scufunda in focul purificator al suferintei. Dorinta este sinonima cu iadul si toate torturile din lume isi au cauza in ea. Renuntarea la dorinte este sinonima cu intrarea in rai, iar pelerinul ajuns aici se bucura de toate desfatarile din lume.

“Mi-am trimis sufletul in lumea invizibila

 

Pentru a-mi aduce un mesaj din lumea de dincolo,

 

Si de fiecare data s-a intors la mine

 

Si mi-a soptit la ureche: “Iadul si raiul exista in mine”.

Intr-adevar, iadul si raiul sunt stari interioare de spirit. Cine se scufunda in sinele sau egoist si isi propune sa ii satisfaca acestuia toate dorintele se scufunda practic in iad. Cine se intalta deasupra egoului sau, in acea stare de constiinta care il neaga si uita de el, patrunde practic in rai. Egoul este orb, lipsit de discernamant si de cunoastere, si conduce intotdeauna la suferinta. Pereptia corecta, judecata obiectiva si adevarata cunoastere nu devin posibile decat in acea stare divina de constiinta care transcede egoul. Aici si numai aici poate fi asita fericirea autentica si durabila. Atat timp cat vei continua sa iti cauti cu egoism propria fericire personala, aceasta iti va aluneca din maini si tu vei semana semintele nefericirii. Pe de alta parte, atat timp cat vei uita de tine si te vei darui serviciului adus altor persoane, vei culege roadele dulci ale fericirii si binecuvantarii.

“Inima este binecuvantata

 

Atunci cand iubeste, nu cand este iubita,

 

Ea se simte implinita

 

Atunci cand daruieste, nu cand primeste daruri.

 

Indiferent ce aspiratie sau ce nevoie ai,

 

Sufletul tau va primi

 

Exact ceea ce ofera.

 

Asta inseamna sa traiesti cu adevarat.”

Atat timp cat te cramponezi de dorintele egoului tau, tu te agati practic de nefericire. Daca te eliberezi de aceste dorinte, tu patrunzi practic in starea de pace. Indeplinirea dorintelor egoiste conduce in mod automat la pierderea fericirii si la indepartarea de cauza acesteia. Oamenii lacomi cauta intotdeauna o delicatesa noua cu care sa isi satisfaca cerul gurii si apetitul care ii ucide incetul cu incetul. In final, balonati, umflati si bolnavi, nimic nu ajunge sa ii mai satisfaca. In schimb, cei care au ajuns sa isi controleze pofta de mancare, care nu cauta niciodata placeri gustative si care nici macar nu se gandesc la acestea, se simt satisfacuti dupa cea mai frugala masa.

Atunci cand privim prin ochii egoului, indeplinirea dorintelor noastre capata forma iluzorie si angelica a fericirii, dar ori de cate ori ajungem la ea, din ea nu mai ramane decat scheletul oribil al suferintei. Cata dreptate are proverbul biblic: “Cine cauta viata o va pierde si cine isi pierde viata o va gasi.”

Tu nu vei gasi fericirea durabila decat atunci cand vei renunta sa te mai cramponezi de dorintele tale eoiste si cand vei fi dispus sa renunti la ele. Daca vei accepta fara rezerve sa pierzi lucrul pe care ti-l doresti cel mai tare, disparitia acestuia – care va veni inevitabil, caci aceasta este soarta tuturor lucrurilor efemere – nu te va mai afecta, ci chiar ti se va parea un castig. Nu trebuie sa pornesti insa de la premisa abandonarii cu scopul de a castiga ceva, caci aceasta este sursa suferintei supreme si cea mai mare dintre iluzii. Trebuie doar sa accepti cu detasare orice pierdere, caci aceasta este insasi Calea Vietii.

Publicitate

Cum am putea descoperi noi fericirea reala atat timp cat ne atasam de diferite obiecte efemere? Adevarata fericire nu poate fi gasita decat in centrarea noastra in acel principiu care este permanent. De aceea, inalta-te deasupra poftelor si dorintelor fata de obiectele nepermanente, si scufunda-te in constiinta eterna. Cu cat te vei centra mai profund in aceasta constiinta prin transcederea egoului tau si prin descoperirea spiritului puritatii, sacrificiului de sine si iubirii universale, cu atat mai stabil te vei ancora in acea fericire care nu dispare niciodata, indiferent evenimentelor din viata lor, si care nu-ti poate fi luata de nimeni.

Inima care uita de sine si care se daruieste iubirii fata de semeni cunoaste cea mai inalta fericire care le este accesibila oamenilor. Mai mult decat atat, ea patrunde pe taramul nemuririi, caci realizeaza constiinta divina. Daca iti vei examina cu sinceritate viata, vei descoperi ca momentele de fericire suprema pe care le-ai trait au fost cele in care ai spus un cuvant bun sau in care ai facut un gest plin de compasiune si de iubire fata de altcineva.

Din perspectiva spirituala, fericirea este absolut sinonima cu armonia. Armonia este o faza a marii legi a carei expresie spirituala este iubirea. Egoismul de orice fel inseamna discordie si echivaleaza cu iesirea din starea de armonie cu ordinea divina. Atunci cand traim iubirea omniprezenta care reprezinta insasi negarea sinelui egoist, noi vom fi la unison cu muzica divina, cu cantecul universal si cu melodia inefabila care sunt sinonime cu fericirea profunda.

Oamenii ratacesc incolo si incoace in cautarea oarba a fericirii, dar nu o pot gasi decat atunci cand isi dau seama ca aceasta s-a aflat tot timpul in ei, dar si in jurul lor, caci fericirea umple intregul univers. Ei au fost cei care, in cautarea lor egoista si oarba, si-au inchis ochii si nu au vazut-o.

Am urmarit fericirea

 

Dupa stejarul puternic si dupa vita cataratoare.

 

A fugit de mine, iar eu am urmat-o peste dealuri si vai,

 

Peste campuri si pajisti,

 

Si de-a lungul paraielor.

 

Am urcat pe culmile inalte, unde isi fac salas vulturii,

 

Si am traversat fiecare tinut si fiecare ocean,

 

Dar fericirea mi-a scapat intotdeauna printre maini.

 

Epuizat si obosit, am incetat sa o mai urmaresc

 

Si m-am odihnit pe un tarm gol.

 

Cineva a trecut si mi-a cerut de mancare.

 

Altcineva mi-a cerut de pomana.

 

I-am dat primului o paine, iar celuilalt niste bani.

 

Cineva mi s-a alaturat in cautarea de simpatie,

 

Altcineva in cautare de odihna.

 

Le-am daruit tuturor dupa puterile mele

 

Si ce sa vezi! Dulcea Fericire, cu forma ei divina,

 

Mi-a aparut in fata si mi-a soptit: “Sunt a ta”.

Aceste versuri frumoase scrise de Burleigh exprima perfect secretul fericirii nemarginite. Sacrifica-ti dorintele personale si efemere si te vei inalta astfel in regatul lucrurilor impersonale si permanente. Renunta la egoul care incearca sa transforme toate lucrurile in sclavii intereselor sale marunte si te vei trezi in compania ingerilor, in inima si in esenta iubirii universale. Uita in totalitate de tine si incearca sa iti ajuti semenii sa uite de tristete, si astfel fericirea divina te va face sa uiti de orice suferinta si de orice durere.

“Am facut primul pas prin emiterea unui gand bun, al doilea pas prin rostirea unui cuvant bun si al treilea pas prin comiterea unei fapte bune, si astfel am ajuns in Paradis.” Si tu poti ajunge in Paradis, daca vei urma aceeasi cale. Paradisul nu exista intr-o lume de dincolo, caci este chiar aici, dar nu este atins decat de catre cei altruisti. Numai cei cu inima foarte pura il pot realiza in toata plenitudinea lui.

Daca nu ai realizat pana acum aceasta fericire nemarginita, este posibil sa o atingi prin cultivarea idealului inaltator al iubirii altruiste. Aspiratia sau rugaciunea este o dorinta orientata catre cer. In timpul lor, sufletul se orienteaza catre sursa sa divina, singura cauza a satisfactiei permanente. In lumina aspiratiei, fortele distructive ale dorintei sunt transformate intr-o energie divina indestructibila. Aspiratia este efortul de eliberare din catusele dorintei. Ea este fiul ratacitor devenit intelept in urma suferintelor si singuratatii sale, care se intoarce acasa la Tatal sau.

Pe masura ce te vei inalta de sinele tau egoist si te vei elibera treptat de lanturile care te leaga, tu vei descoperi bucuria daruiri, care se deosebeste fundamental de dorinta de a primi, ce nu poate conduce decat la suferinta. Daruieste bunuri materiale, dar si ganduri intelectuale, si mai presus de toate daruieste iubirea si lumina din sufletul tau. Numai asa vei ajunge sa intelegi ca este intr-adevar “mai binecuvantat sa daruiesti decat sa primesti”.

Daruirea trebuie sa fie facuta insa din inima, fara nicio dorinta de a primi ceva inapoi. Darul iubirii pure este insotit de intotdeauna de fericire. Daca oferi ceva, iar apoi te simti ranit pentru ca persoana creia i-ai oferit lucrul respectiv nu ti-a multumit, iar numele nu ti-a aparut in ziar, afla ca daruirea ta s-a nascut din vanitate si nu din iubire, si nu ai oferit lucrul respectiv decat pentru a primi ceva in schimbul lui. De fapt, acest mod de a oferi nu are nimic de-a face cu daruirea, ci reprezinta o forma mai subtila de a primi.

Uita de tine si actioneaza pentru bunastarea semenilro tai. Indiferent c faci, uita de tine. Acesta este secretul fericirii durabile. Fereste-te intotdeauna de egoism si invata cu credinta lectiile divine ale sacrificiului de sine. Numai in acest fel te vei inalta tu pe culmile cele mai inalte ale fericirii si vei cunoaste rasaritul etern al bucuriei universale, invesmantat in haina stralucitoare a nemuririi.

Cauti cumva fericirea care nu dispare niciodata?

Cauti bucuria care nu accepta niciun moment de suferinta?

Cauti izvorul Iubirii, Vietii si Pacii?

In acest caz, desparte-te de dorintele tale intunecate, si astfel orice cautare egoista va inceta.

Ratacesti cumva pe cararile durerii, tristetii si amaraciunii,

Pline de ghimpi care iti ranesc picioarele?

Iti doresti un loc de odihna in care sa nu mai existe lacrimi si durere?

In acest caz, sacrifica-ti inima egoista si descopera Inima Pacii.

Fragment din cartea “Omul devine ceea ce gandeste” de James Allen

Publicitate
Alte Articole
Dezvoltare Personala
Sfaturi