Lucrurile nu au pornit dintr-o întâmplare şi viaţa nu e accidentală pe pământ, aşa cum spun manualele de biologie. Ba mai mult, afirm că universul se sprijină pe legi morale.
Am ajuns la concluzia că şi creierul respectă un cod etic, un cod moral, similar cu al marilor religii. Cum ştim asta? Iată un experiment. La începutul anilor 2000, la Universitatea Wisconsin, s-au făcut cercetări pe călugări tibetani. S-a constatat că la emoţiile pozitive – empatie, respect, admiraţie etc – se activa o arie din lobul frontal stâng, în timp ce trăirea sentimentelor negative activa o arie din lobul frontal drept. În consecinţă, creierul face o distincţie între bine şi rău. Dar creierul e o masă de carne şi nu are cum să facă selecţia între bine şi rău doar prin sine.
E clar că există o conştiinţă care face această triere, iar ea se supune la rândul ei unei legi morale, altfel cum ar face-o? Deci, legea lui Dumnezeu este legea Binelui. Dar poate argumentul acesta nu e suficient ca să înţelegeţi de ce universul e construit pe tiparul Binelui. Vă dau alt exemplu, la nivel de chimie: gândurile negative la nivel de chimie a sângelui determină în corp un viraj spre aciditate (care înseamnă îmbătranire, boală, degenerescenţă). Faptele pozitive şi senine duc corpul către un ph alcalin, care se traduce prin longevitate şi vitalitate. Până şi ADN-ul nostru face diferenţa între bine şi rău. S-a luat o probă de ADN de la un individ, a fost dusă la distanţă şi monitorizată prin mijloace de laborator. Asupra individului s-au exercitat diverse influenţe, negative sau pozitive. La cele negative, spirala ADN-ului se contracta, la cele pozitive se decontracta. Până şi în ADN-ul nostru sunt înscrise premisele sănătăţii şi bolii.
Devenim ceea ce gândim
Venim pe pământ pentru a evolua, dar prin erori repetate ne creăm nişte dezechilibre, nişte energii ne¬gative, care nasc suferinţa. Suferinţa este rezultatul comportamentului nostru, care a ajuns, de-a lungul secolelor, să fie într-un mare dezacord cu biologia noastră şi cu legile fiinţării noastre. N-am fost creaţi de Dum¬nezeu să suferim, biologia noastră o demons¬trea¬ză: avem nevoie de fericire. În concluzie, devenim ceea ce gândim, sănătoşi sau bolnavi, fericiţi sau nefericiţi. Chiar şi la nivelul creierului, înnoirea celulelor noastre nervoase este favorizată de o gândire cons¬tructivă, optimistă şi este inhibată de agresivitate, furie şi depresie.
Orice emoţie negativă blochează celulele sistemului imunitar pentru cinci, şase ore. Asta înseamnă că un gând de invidie, de răutate, un necaz ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore. Stim din descoperirile fizicii cuantice că orice gând are un substrat de câmp, acest câmp are efect de dispersie, se pro¬pagă în spaţiu. Când ne gândim insistent la un lucru, îl creăm în planul de dincolo de noi, iar el se întoarce la noi. Putem, deci, face rău cu un gând, nu nu¬mai nouă, ci şi celorlalţi din jur şi întreg universului. Am avut ocazia să verific şi în practică lucrurile astea. Pacienţii optimişti, ferm convinşi că se vor vindeca, îşi ajutau organismul să lupte cu boala şi chiar se recuperau. Ceilalţi, pesimiştii care se plângeau în permanenţă, se otrăveau cu propriile gânduri, iar starea lor se deteriora.
Sunt şi boli care ne sunt date ca lecţii. Dar în cele mai multe cazuri, bolile noastre au cauze spirituale: invidia, răutatea, competiţia acerbă, egoismul şi dorinţa de răzbunare, la care se adaugă frica şi stresul generat de o societate ultratehnologizată.
Stresul înseamnă moartea celulei. Încă de la anul 1000, Avicenna a făcut un experiment şi a pus un miel într-o cuşcă lângă cuşca unui lup. Mielul a murit, pur şi simplu, de frică. Când ne e frică, nu se mai secretă chimia necesară şi celula moare. Pe termen lung, asta înseamnă scleroze, boli degenerative, Parkinson şi demenţă.
Nu ne putem păstra sănătatea decât gândind şi făcând binele, pentru a fi în armonie cu universul. Iisus avea dreptate când îndemna pe fiecare să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi.
„Când crezi, îţi mobilizezi toate mecanismele de vindecare”
Iisus ar fi putut zice „eu te-am vindecat”, dar a ales să spună „credinţa ta te-a vindecat”. Când crezi, îţi mobilizezi toate mecanismele de vindecare. Dar a şti că Dumnezeu există nu e totul. Doar religia îţi dă trăirea emoţiei transformatoare, acea deschidere a sufletului prin care trăieşti cu adevărat relaţia cu Dumnezeu. Nu doar mersul la biserică e important, ci şi puterea rugăciunii pe care o poţi face oriunde.
(Interviu cu Prof Dulcan,scritorul cartii Inteligenta materiei pe care v-o recomand din inima.)
