Image

Poate ca te-ai intrebat la un moment dat de ce Dumnezeu ingaduie suferinta si bolile din lume…

Publicat de Patricia Esca pe 24 August 2018 in De Suflet

Potrivit rugăciunii Tatăl Nostru pe o rostim zilnic, noi învaţăm să ne predăm în grija lui Dumnezeu, recunoscându-L pe El ca fiind stăpânul vieţii noastre. Căci aşa spunem acolo: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pre pământ”. Această lăsare în voia lui Dumnezeu aduce sufletului multă pace, dar şi multă linişte la nivelul minţii.

Cu toate acestea, există cazuri în care credincioşii se roagă îndelung la Dumnezeu, fără să primească un răspuns la cererile lor. Cele mai dese probleme pentru care noi aşteptăm rezolvare grabnică sunt cele de sănătate. Boala îl determină pe om să ridice ochii şi mâinile către Dumnezeu, pentru a-i cere izbăvire de suferinţă. De ce vindecarea întârzie să apară, dat fiind faptul că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă?

Pentru că suferinţa are un scop terapeutic. În spatele bolilor se ascunde pedagogia Domnului, lecţia pe care El vrea să o învăţăm, pe care ne-o predă cu mare tristeţe. Putem spune aşadar că boala trupească se face pricină de vindecare sufletească.

De Ce Îngăduie Dumnezeu Suferinţa

Boala apare de multe ori ca urmare a unui dezechilbru în plan spiritual. Prea multă atenţie oferită lucrurilor lumeşti şi trupeşti fac ca sufletul să fie neglijat. De aceea Dumnezeu ne mai înţeapă câteodată pentru a ne coborî mintea în inimă şi a ne deschide către El. Nu-i este de nici un folos omului să fie sănătos şi îndestulat, atâta timp cât nu ia aminte la sufletul său. Căci aşa spune Iisus: ce folos ai de vei câştiga toate cele ale lumii, dar sufletul ţi-l vei pierde?

Dumnezeu ne-a creat din iubire şi doreşte ca noi să ne aducem aminte de El mereu. Rugăciunile de mulţumire pentru toate cele primite sunt una din cele mai mari îndatoriri ale omului. Fie că ne merge bine, fie că ne merge rău, datori suntem să aducem mulţumire pentru binefacerile care s-au dat nouă de la Dumnezeu.

Suferim boli, necazuri în familie, singurătate, violenţă şi alte nenorociri, dar rugăciunile noastre rămân fără răspuns. Şi totuşi, Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. El este singurul care ştie ce ne este nouă de folos. Şi dacă El nu ridică suferinţa de pe umerii noştri, înseamnă că este o cruce pe care trebuie să o ducem: fie pentru izbăvirea păcatelor, fie pentru întoarcerea la credinţă, fie pentru întărirea nădejdii în El. Cel care rabdă şi nu se mânie pe Dumnezeu pentru pătimirea lui are multe de câştigat. Răbdarea fără cârtire aduce sufletului multă pace. El va deveni mult mai înţelegător după experienţa bolii şi mai îngăduitor cu ceilalţi. Şi mai mult decât orice, va primi negreşit răsplata mântuirii.

Dator este omul să rămână credincios după încercările pe care le primeşte de la Dumnezeu. Viaţa pământească este ca o sită prin care vom fi cernuţi aspru. Apoi vom fi trecuţi prin foc şi prin apă până când vom fi şlefuiţi pentru a putea intra în Împărăţia Cerurilor.

Pildă mai mare ca suferinţele îndurate de Dreptul Iov nu avem. Acesta era un om drept, credincios şi darnic. Dar diavolul a vrut să încerce credinţa lui şi a cerut voie de la Dumnezeu să-l testeze. Aşa că Iov a pierdut rând pe rând tot ce avea: mai întâi averea, apoi casa, apoi toţii copiii, apoi soţia şi prietenii, şi apoi sănătatea. La urmă, Iov a fost lovit de diavolul cu lepră, o bubă grea din talpa piciorului până în creştet.

Din cel mai bogat om din ţara lui, ajunsese de batjocura lumii, părăsit de toţi. Se retrăsese la marginea oraşului, pe o movilă de gunoaie, unde se scărpina pe răni cu un ciob.

Răbdarea lui Iov s-a dovedit însă a fi mai tare decât setea celui rău de a-i clătina credinţa. Căci aşa spunea Iov când satana îl prăda: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, Domnul a luat”. Pentru toată dreptatea şi răbdarea lui Iov, Dumnezeu i-a dat mai multe binecuvântări decât avea înainte: mii de animale, o casă nouă, 7 fii şi 3 fete mai frumoase decât toate femeile din lume. Iov a murit bătrân şi sătul de zile.

Suferinţa, durerile şi boala sunt aşadar mijloace extreme de smerire a omului mândru. Să ne amintim şi de alţi sfinţi care au cerut de la Dumnezeu vindecare şi nu au primit-o. Apostolul Pavel se plângea că i-a lăsat Dumnezeu un ghimpe în trup (o durere), care să-l smerească şi să-i aducă aminte de puterea lui Dumnezeu. Sfântul Siluan Athonitul a primit de la Dumnezeu spre sfârşitul vieţii o durere cumplită de cap. Nici el nu a fost tămăduit, deoarece îi era mai de folos să aibă această durere pentru a se smeri pe sine.

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Facebook Distribuie pe Telefon

Despre Patricia Esca

Ne bucuram sa o avem in echipa noastra pe Patricia, o profesionista desavarsita care a adus siteului revistasufletului.net un plus de valoare. Se ocupa de editat si publicat articole inca din 2010, in tot acest timp acumuland experienta pe care astazi o imparte cu noi toti!