Poate ca te-ai intrebat la un moment dat de ce Dumnezeu ingaduie suferinta si bolile din lume…

Când relaţiile umane de dragoste eşuează (relaţiile niciodată nu eşuează cu adevărat, decât în sensul strict omenesc, adică ele nu produc ceea ce vreţi voi să producă), ele eşuează pentru că s-a intrat în aceste relaţii din motivaţii greşite. (“Greşit” este desigur un termen relativ, însemnând ceva ce este măsurat ca opus la ceea ce este “corect” – orice ar fi acesta! Relaţiile eşuează – se schimbă cel mai adesea – când se intră în ele din motive care nu sunt în totalitate benefice pentru supravieţuirea lor, sau care nu le favorizează. Majoritatea oamenilor intră într-o relaţie, gândindu-se mai degrabă la ceea ce pot să obţină din ea, decât la ceea ce aduc ei în ea. Scopul unei relaţii este de a decide ce parte din tine ai vrea “să se arate”, nu ce parte din celălalt ai putea să capturezi şi să păstrezi. Există un singur scop pentru o relaţie – de fapt pentru toată viaţa: să fii şi să decizi Cine Eşti cu Adevărat. E foarte romantic să spui că tu erai “un nimic” până când nu a apărut o anumită persoană, dar aceasta nu este adevărat. Ba, chiar mai rău, aruncă asupra acestei persoane o povară incredibilă de a fi ceea ce el sau ea nu este cu adevărat. Nevrând “să te dezamăgească”, ei încearcă din răsputeri să fie şi să facă nişte lucruri până când nu mai pot. Nu mai pot să se încadreze în imaginea pe care tu ai construit-o despre ei, nu mai pot să rămână în rolurile pe care tu le-ai dat să le joace şi, astfel, creşte resentimentul şi urmează mânia. În cele din urmă, pentru a se salva pe ei înşişi (cât şi relaţia), aceste persoane încep să-şi ceară înapoi adevărata lor faţă, acţionând tot mai mult în concordanţă cu Cine Sunt Ei cu Adevărat. Din acest moment, tu spui că ei “s-au schimbat”. E foarte romantic să spui că, din clipa în care a intrat cineva special în viaţa ta, te simţi desăvârşit. Totuşi, scopul unei relaţii nu este de a avea o altă persoană care să te desăvârşească, ci de a avea pe cineva cu care să împărtăşeşti desăvârşirea ta. În asta constă paradoxul relaţiilor umane: nu ai nevoie de o anumită persoană pentru că tu să trăieşti pe deplin experienţa lui Cine Eşti şi… fără o altă persoană, tu nu eşti nimic. Acestea sunt misterul, cât şi minunea – atât frustarea, cât şi bucuria experienţei umane. E nevoie de o înţelegere profundă şi de o voinţă totală de a trăi în interiorul acestui paradox într-un mod care să aibă sens. Observ că foarte puţini oameni o fac. De-a lungul anilor în care se formează o relaţie, voi intraţi în ea plini de nerăbdare, de energie sexuală, cu o inimă larg deschisă şi cu un suflet plin de bucurie şi de zel. Undeva între vârsta de 40 până la 60 de ani (iar pentru unii e mai degrabă la începutul acestei perioade), aţi abandonat toate visele voastre măreţe, aţi pus de o parte speranţele cele mai înalte şi v-aţi mulţumit cu mai puţin sau cu aproape nimic. Problema e atât de simplă, atât de elementară şi totuşi atât de tragic de prost înţeleasă: cele mai mari vise ale voastre, cele mai înalte idealuri, cele mai dragi speranţe sunt legate de persoana iubită, mai degrabă decât de Sinele vostru iubit. Testul relaţiei voastre este legat de cât de bine s-a încadrat celălalt în idealul vostru şi de cât de mult v-aţi ridicat voi la idealul lui sau al ei. Totuşi, singurul test adevărat este cât de bine v-aţi ridicat voi la idealul vostru. Relaţiile eşuează când le vedeţi că pe cea mai înaltă ocazie a vieţii de a crea şi a produce experienţa celei mai înalte conceptualizări a celuilalt. Lăsaţi-o pe cealaltă persoană din interiorul relaţiei să-şi facă griji legate de Sine – ce face, ce este şi ce are Sinele; ce vrea, cere şi dă Sinele; ce caută, creează şi trăieşte ca experienţă Sinele – şi întreaga relaţie va servi în mod magnific atât scopului ei, cât şi participanţilor la ea! Lăsaţi fiecare persoană din interiorul relaţiei să-şi facă griji, nu în legătură cu celălalt, ci numai, numai, numai în legătură cu propriul Sine. Aceasta pare a fi o învăţătură ciudată, deoarece vi s-a spus că, într-o relaţie de cea mai înaltă calitate, îţi faci griji numai pentru celălalt […]. O relaţie eşuează din cauza concentrării voastre asupra celuilalt – a obsesiei voastre pentru celălalt. Cum este celălalt? Ce face celălalt? Ce are celălalt? Ce spune celălalt? Ce vrea? Ce cere? Ce gândeşte? Ce spera? Ce plănuieşte? Nu contează ce gândeşte, speră, plănuieşte celălalt. Singurul lucru care contează este ce Eşti tu faţă de toate aceste lucruri. Cea mai iubitoare persoană e cea care se centrează în jurul propriului Sine. Dacă nu poţi să-ţi iubeşti propriul Sine, nu poţi să-l iubeşti pe celălalt. Mulţi oameni fac greşeala de a căuta dragostea de Sine prin dragostea pentru celălalt. Pierderea Sinelui într-o relaţie este cea care provoacă mare parte din amărăciune într-un cuplu. Doi oameni se unesc într-un parteneriat sperând că întregul va fi mai mare decât suma părţilor şi descoperă că este mai mic. Ei se simt mai puţin decât când erau singuri. Mai puţin capabili, mai puţin îndemânatici, totul e mai puţin incitant, mai puţin atrăgător, mai puţin vesel, mai puţin mulţumitor. Deoarece ei realmente sunt “mai puţin”, au renunţat la mare parte din ceea ce sunt pentru a fi – şi a rămâne – în relaţie. Nu s-a dorit niciodată că relaţiile să fie înţelese în acest mod. Şi, totuşi, în felul acesta sunt ele trăite ca experienţă de către mai mulţi oameni decât ţi-ai putea închipui vreodată. Dacă doreşti garanţii în viaţă, atunci nu doreşti viaţa. Doreşti repetiţii pentru un scenariu care a fost deja scris. Prin natura ei, viaţa nu poate să dea garanţii, pentru ca asta ar contracara întregul ei scop. Într-o relaţie vor fi provocări şi momente destul de grele. Nu încerca să le eviţi! Consideră-le ocazii splendide pentru a îndeplini ceea ce te-a făcut să intri în relaţie – şi în viaţă. Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

Potrivit rugăciunii Tatăl Nostru pe o rostim zilnic, noi învaţăm să ne predăm în grija lui Dumnezeu, recunoscându-L pe El ca fiind stăpânul vieţii noastre. Căci aşa spunem acolo: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pre pământ”. Această lăsare în voia lui Dumnezeu aduce sufletului multă pace, dar şi multă linişte la nivelul minţii.

Cu toate acestea, există cazuri în care credincioşii se roagă îndelung la Dumnezeu, fără să primească un răspuns la cererile lor. Cele mai dese probleme pentru care noi aşteptăm rezolvare grabnică sunt cele de sănătate. Boala îl determină pe om să ridice ochii şi mâinile către Dumnezeu, pentru a-i cere izbăvire de suferinţă. De ce vindecarea întârzie să apară, dat fiind faptul că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă?

Pentru că suferinţa are un scop terapeutic. În spatele bolilor se ascunde pedagogia Domnului, lecţia pe care El vrea să o învăţăm, pe care ne-o predă cu mare tristeţe. Putem spune aşadar că boala trupească se face pricină de vindecare sufletească.

De Ce Îngăduie Dumnezeu Suferinţa

Boala apare de multe ori ca urmare a unui dezechilbru în plan spiritual. Prea multă atenţie oferită lucrurilor lumeşti şi trupeşti fac ca sufletul să fie neglijat. De aceea Dumnezeu ne mai înţeapă câteodată pentru a ne coborî mintea în inimă şi a ne deschide către El. Nu-i este de nici un folos omului să fie sănătos şi îndestulat, atâta timp cât nu ia aminte la sufletul său. Căci aşa spune Iisus: ce folos ai de vei câştiga toate cele ale lumii, dar sufletul ţi-l vei pierde?

Dumnezeu ne-a creat din iubire şi doreşte ca noi să ne aducem aminte de El mereu. Rugăciunile de mulţumire pentru toate cele primite sunt una din cele mai mari îndatoriri ale omului. Fie că ne merge bine, fie că ne merge rău, datori suntem să aducem mulţumire pentru binefacerile care s-au dat nouă de la Dumnezeu.

Suferim boli, necazuri în familie, singurătate, violenţă şi alte nenorociri, dar rugăciunile noastre rămân fără răspuns. Şi totuşi, Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. El este singurul care ştie ce ne este nouă de folos. Şi dacă El nu ridică suferinţa de pe umerii noştri, înseamnă că este o cruce pe care trebuie să o ducem: fie pentru izbăvirea păcatelor, fie pentru întoarcerea la credinţă, fie pentru întărirea nădejdii în El. Cel care rabdă şi nu se mânie pe Dumnezeu pentru pătimirea lui are multe de câştigat. Răbdarea fără cârtire aduce sufletului multă pace. El va deveni mult mai înţelegător după experienţa bolii şi mai îngăduitor cu ceilalţi. Şi mai mult decât orice, va primi negreşit răsplata mântuirii.

Publicitate

Dator este omul să rămână credincios după încercările pe care le primeşte de la Dumnezeu. Viaţa pământească este ca o sită prin care vom fi cernuţi aspru. Apoi vom fi trecuţi prin foc şi prin apă până când vom fi şlefuiţi pentru a putea intra în Împărăţia Cerurilor.

Pildă mai mare ca suferinţele îndurate de Dreptul Iov nu avem. Acesta era un om drept, credincios şi darnic. Dar diavolul a vrut să încerce credinţa lui şi a cerut voie de la Dumnezeu să-l testeze. Aşa că Iov a pierdut rând pe rând tot ce avea: mai întâi averea, apoi casa, apoi toţii copiii, apoi soţia şi prietenii, şi apoi sănătatea. La urmă, Iov a fost lovit de diavolul cu lepră, o bubă grea din talpa piciorului până în creştet.

Din cel mai bogat om din ţara lui, ajunsese de batjocura lumii, părăsit de toţi. Se retrăsese la marginea oraşului, pe o movilă de gunoaie, unde se scărpina pe răni cu un ciob.

Răbdarea lui Iov s-a dovedit însă a fi mai tare decât setea celui rău de a-i clătina credinţa. Căci aşa spunea Iov când satana îl prăda: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, Domnul a luat”. Pentru toată dreptatea şi răbdarea lui Iov, Dumnezeu i-a dat mai multe binecuvântări decât avea înainte: mii de animale, o casă nouă, 7 fii şi 3 fete mai frumoase decât toate femeile din lume. Iov a murit bătrân şi sătul de zile.

Suferinţa, durerile şi boala sunt aşadar mijloace extreme de smerire a omului mândru. Să ne amintim şi de alţi sfinţi care au cerut de la Dumnezeu vindecare şi nu au primit-o. Apostolul Pavel se plângea că i-a lăsat Dumnezeu un ghimpe în trup (o durere), care să-l smerească şi să-i aducă aminte de puterea lui Dumnezeu. Sfântul Siluan Athonitul a primit de la Dumnezeu spre sfârşitul vieţii o durere cumplită de cap. Nici el nu a fost tămăduit, deoarece îi era mai de folos să aibă această durere pentru a se smeri pe sine.

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!


Publicitate


Alte Articole