Alexander Fleming este omul care a inventat penicilina. “Când m-am trezit în zori, pe 28 septembrie 1928, cu siguranță nu planificam o revoluție în medicină prin descoperirea primului antibiotic din lume sau a unui medicament care elimină bacteriile”, a scris Alexander Fleming în jurnalul său,
Ideea de a utiliza microbi în lupta împotriva altor microbi a apărut încă din secolul al XIX-lea. Oamenii de știință înțelegeau deja că pentru a combate complicațiile rănilor, trebuia să învețe să paralizeze microbii care provoacă aceste complicații și știau că pot distruge microorganismele cu ajutorul altor microorganisme.
Louis Pasteur, de exemplu, a descoperit că bacilii febrei tifoide mor sub acțiunea altor microbi. În 1897, Ernest Duchesne a folosit mucegaiul, adică substanța din care provine penicilina, pentru a trata tifosul la porci de mare.
De fapt, data descoperirii primului antibiotic este 3 septembrie 1928. Până atunci, Fleming era deja cunoscut și avea reputația unui cercetător strălucit; se ocupa de studiul stafilococilor, dar laboratorul său era adesea dezordonat, ceea ce a dus la descoperirea penicilinei.
Pe 3 septembrie 1928, Fleming s-a întors în laboratorul său după o lună de absență. Colectând toate culturile de stafilococi, savantul a observat că pe o placă de culturi au apărut ciuperci de mucegai, iar coloniile de stafilococi prezente acolo au fost distruse, în timp ce alte colonii nu. Fleming a atribuit ciupercile crescute pe placă genului Penicillium și a numit substanța izolată penicilină.
În timpul cercetărilor ulterioare, Fleming a observat că penicilina acționează asupra bacteriilor precum stafilococii și mulți alți agenți patogeni care cauzează scarlatina, pneumonie, meningita și difteria. Cu toate acestea, substanța izolată de el nu a ajutat împotriva tifosului abdominal și paratifoidului.
Raportul despre descoperirea sa, Fleming l-a publicat în 1929 în Jurnalul Britanic de Patologie Experimentală.
Continuându-și cercetările, Fleming a constatat că penicilina este greu de folosit, producția este lentă, și în plus, penicilina nu poate supraviețui suficient de mult în corpul uman pentru a elimina toate bacteriile. De asemenea, savantul nu a putut extrage și purifica substanța activă.
Fleming a încercat să îmbunătățească formula prin noi preparate, dar până în 1939 nu a reușit să obțină o cultură eficientă. În 1940, biochimistul germano-englez Ernst Boris Chain și patologul și bacteriologul englez Howard Walter Florey au încercat să purifice și să izoleze penicilina și, după ceva timp, au reușit să producă suficientă penicilină pentru tratarea răniților.
În 1941, medicamentul a fost produs în cantități suficiente pentru o doză eficace. Primul om salvat cu ajutorul noului antibiotic a fost un adolescent de 15 ani, care avea o infecție în sânge.
În 1945, Fleming, Florey și Chain au primit Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină „pentru descoperirea penicilinei și a efectului său vindecător asupra diferitelor boli infecțioase”.
Importanța penicilinei în medicină.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, producția de penicilină în SUA era deja în plină desfășurare, ceea ce a salvat zeci de mii de soldați americani și aliați de la gangrenă și amputații. În timp, metoda de producere a antibioticului a fost îmbunătățită și, începând cu 1952, penicilina relativ ieftină a început să fie utilizată la nivel mondial.
Cu ajutorul penicilinei, puteți vindeca pneumonia, sifilisul și febra puerperală, preveni dezvoltarea infecțiilor după leziuni și arsuri (înainte toate aceste boli erau fatale).
Pe parcursul dezvoltării farmacologiei, au fost identificate și sintetizate alte grupuri de medicamente antibacteriene, iar atunci când au fost obținute alte tipuri de antibiotice, tuberculoza a încetat să mai fie o condamnare la moarte.
Rezistența la medicamente.
Timp de mai multe decenii, antibioticele au devenit aproape un panaceu pentru toate bolile, dar încă de la începutul descoperirii lor, Alexander Fleming ne-a avertizat că nu ar trebui să folosim penicilina până când boala nu este diagnosticată, și nu ar trebui să utilizăm antibiotice pentru o perioadă scurtă de timp sau în doze mici, deoarece în aceste condiții bacteriile dezvoltă rezistență.
Atunci când în 1967 a fost identificată pneumococul insensibil la penicilină, iar în 1948 au fost descoperite tulpini de stafilococ auriu rezistente la antibiotice, oamenii de știință au înțeles că bacteriile se adaptează la medicamente.
„Descoperirea antibioticelor a fost cea mai mare binefacere pentru umanitate, salvând milioane de vieți. Oamenii au creat tot mai multe antibiotice împotriva diferiților agenți patogeni. Dar lumea microbiană se adaptează, suferă mutații, microbii se adaptează.
Apare paradoxul – oamenii dezvoltă noi antibiotice, iar lumea microbiană dezvoltă propria lor rezistență”, a explicat Galina Holmogorova, cercetător științific principal la Centrul de Cercetare Preventivă de Stat în Medicină și expert al „Ligii pentru Sănătate a Națiunii”.
De aceea, tratamentul cu antibiotice trebuie abordat cu foarte multă responsabilitate și trebuie să respectăm anumite reguli simple, cum ar fi:
- să nu luați niciodată antibiotice fără recomandarea unui medic;
- să nu întrerupeți tratamentul, chiar dacă vă simțiți mai bine;
- să țineți minte că antibioticele nu ajută în infecțiile virale.
Articolele de pe revistasufletului.net sunt destinate doar scopurilor informative și educative și nu înlocuiesc consultările medicale profesionale, diagnosticul sau tratamentul. Consultați întotdeauna medicul cu privire la orice întrebări care pot apărea legate de starea dumneavoastră de sănătate.
