“Am învățat că oricât de bun îți este un prieten, oricum te va răni din când în când, iar tu trebuie să-l ierți pentru asta.” – Octavian Paler
Obisnuiesc sa-mi deschid bratele, sa pot cuprinde un suflet care isi cauta ragaz, poate si un suras in obraz. Stiti ca exista oameni care spera ca daca se vor purta cu ceilalti asa cum isi doresc sa fie tratati la randul lor, de altii, gestul li se va intoarce intr-o anumita masura?
Eu sunt prima care recunoaste acest lucru. Iar asta inseamna deja crearea unor asteptari – si nu-mi spuneti ca n-ati aflat inca care-i prognoza asteptarilor.. Cum nimic nu-i intamplator, am incercat sa prind cat mai mult din mesajul unor lectii care mi s-au intamplat, si care s-au aliniat printre prieteni. Da, o sa-i numesc inca asa.
Cel mai important e ca am inteles un lucru vital: prieteniile nu sunt ceva de care sa tragi. Pentru ca se rup usor. Uneori ricoseaza, chiar. Si-atunci sa vezi urmari, ca doar iti arde de asteptari, nu? Ei, pe mine asta ma face sa vad unele diferente cam foarte mari. Intre unii si altii. Intre cei care fie s-au rupt, fie – au rupt. Si ceilalti, care simplu si fara obligatii, n-au facut decat sa construiasca. Acolo ma trezesc de multe ori adapostindu-ma. Nu sunt multe locurile astea de oameni dragi, tocmai de aceea si sunt atat de importante.
Eu iti voi multumi tie, pentru ca mi-ai rabdat atatea transformari, le-ai lasat sa treaca, si-ai vazut in mine lucruri neivite inca.
Da, si tie iti voi fi mereu recunoscatoare, ai gasit de fiecare data o vorba calda, de incurajare, incat m-as fi simtit vinovata daca nu m-as fi ridicat sa merg mai departe. Aaa, inclusiv atunci cand am eu pofta sa copilaresc cu inghetata si leagane, iar pe tine nu te lasa o durere sa-ti porti zambetul in voie. Acela pisicesc.
Sigur, nici de tine nu m-as putea dezlipi niciodata, pentru ca sentimentele au cea mai mare viteza cand vine vorba de distanta. Asa m-ai invatat tu, si nu prea am cuvintele potrivite sa multumesc pentru asta.
N-aveam cum sa uit, de tine. Tu, nu stiu cum ai facut, dar m-ai invatat cel mai frumos lucru. Si continui sa-l invat, mai ales sa-l simt, in fiecare zi.
Acum, le voi multumi si celor pe care i-am primit in viata mea, dar care au plecat furisandu-se cu parti dintr-un suflet, care surprinzator pentru ei – era al meu. Zic sa nu mergeti prea departe cu gandul: e vorba despre nevoia mea de a pune cateva batai de inima, in lucruri si oameni care ma inconjoara. Pentru unii o fi prost obiceiul, mie mi-a prins bine.
As putea rezuma destul de scurt – voi fi, asa cum imi dai voie sa ma implic. Sincer, nu mi-as dori sa-ti raspund cu un – “Prieteni? Nu, multumesc.”. Asa ca te rog, lasa-ma sa fiu!
de Camelia Capitanu
“Avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem, avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea, avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem. Avem timp pentru toate. Nu e timp pentru puțină tandrețe. Când să facem și asta, murim.” – Octavian Paler
