Fiecare dintre noi este legat de ceilalți prin fire invizibile. Uneori, acest fir seamănă cu o frânghie grea, care ne ține pe loc chiar și atunci când, în față, se întinde o mare deschisă. Și uneori, lângă noi apare cineva și, ca un vânt care intră în pânze, mișcarea devine ușoară și rapidă, iar noi înșine ne mirăm de unde am prins atâta putere.
Oamenii-ancore nu sunt neapărat răi. Pot fi apropiați care, din frică, ne rețin de la schimbări: „unde să te duci”, „de ce să riști”. Sau colegi pentru care e convenabil să rămânem pe loc. Cu ancorele e liniște și previzibilitate, dar ele ne fac statici. Nu ne lasă să ne înecăm, dar nici nu ne permit să navigăm.
Oamenii-pânze, dimpotrivă, apar uneori pe neașteptate. Cuvintele lor, sau chiar tăcerea, ne umplu de încredere. Lângă ei ne permitem să fim mai puternici, mai curajoși, mai hotărâți. Ei nu ne trag după ei, ci creează un curent în care intrăm de bunăvoie. Uneori e suficientă o întâlnire scurtă ca un astfel de om să întoarcă barca noastră interioară într-o altă direcție.
Există și cei care nu sunt nici ancore, nici pânze. Relațiile cu ei sunt neutre: nici sprijin, nici împotrivire. E ca o mare în calm — sigură, dar lipsită de mișcare.
Viața se schimbă atunci când începem să distingem aceste roluri. Cine ne trage în jos, cine ne ridică și cine rămâne pur și simplu alături, fără să participe. Nu toate ancorele trebuie aruncate și nu fiecare pânză poate fi ținută pentru totdeauna. Dar faptul de a vedea diferența ne oferă libertate: încetăm să confundăm atașamentul cu dezvoltarea și înțelegem că viteza noastră depinde nu doar de noi înșine, ci și de fluxul în care alegem să ne aflăm.
Și, la un moment dat, realizăm că și noi putem fi pentru cineva fie ancoră, fie pânză.
