Dacă nu te iubești și nu te accepți, este ca și cum toate ușile ar fi închise, oportunitățile reale ale vieții sunt inaccesibile, rămâne doar trăirea unei realități iluzorii (distorsionate de tine însuți).
Problema nu constă în manifestările exterioare (bunuri materiale, putere, statut sau bogăție), ci în trăirea experienței, care nu satisface și menține suferința persoanei.
Procesul de neacceptare a sinelui începe, de obicei, în copilărie, atunci când părinții sau alți educători împiedică exprimarea autentică a propriei persoane. Copilul, datorită curiozității sale, încearcă în mod regulat să se cunoască pe sine și lumea, să se manifeste în diferite moduri: zgomotos, într-un mod obraznic, plin de bunătate, etc.
Un astfel de comportament liber nu este întotdeauna potrivit în societate, iar părinții îl restricționează adesea într-un mod brutal și necorespunzător: “nu țipa”, “nu alerga”, “nu mai plânge”.
La rândul său, psihicul copilului nu este capabil să înțeleagă corect ce anume își doresc părinții, iar sub influența unei imagini încă înguste a lumii, astfel de observații sau alte forme de agresiune sunt percepute de copil ca respingere și lipsă de iubire.
Neînțelegând ce anume cauzează această situație, copilul se răzvrătește inițial, apoi se obișnuiește și devine ascultător, încetând să mai fie autentic și folosind “măști” convenabile pentru a fi acceptat.
Cu trecerea anilor, un astfel de comportament devine “normal” pentru persoană, iar deoarece nimeni în mod implicit nu învață cum să lucreze cu starea internă, șabloanele de comunicare învățate în copilărie se fixează și devin parte integrantă a personalității, cu care persoana se identifică.
În realitate, problema deja există și s-a consolidat, doar că încă nu s-a manifestat. Și uneori, în anumite situații, apare un disconfort intern, o durere se amplifică: parcă existența însăși începe să evidențieze și să indice imperfecțiunea sau problema persoanei.
Exemple tipice: respingerea de către o fată sau alte dificultăți în viața personală, conflicte la locul de muncă, dificultăți în atingerea obiectivelor, teama de a începe ceva nou, stări depresive.
Cu trecerea timpului, individul alege intuitiv o modalitate de a face față disconfortului: suprimare, exprimare sau evitare – fiecare dintre ele este susținută de societate într-o anumită măsură.
Apoi, semnele de neacceptare a sinelui devin tot mai evidente: amânare, autodistrugere, prinderea în gânduri despre trecut sau viitor, nemulțumire față de prezent, dependențe, izolare socială, statul în zona de confort, senzația de lipsă de sens și deznădejde, etc.
În cele din urmă, rămân doar 2 opțiuni majore de dezvoltare:
- persoana amplifică tot mai mult sentimentele sale de disconfort și reacțiile învățate, coborând tot mai jos în spirala stărilor depresive,
- dorința internă de a fi autentic și de a scăpa de suferință crește, iar individul începe o căutare adevărată a sinelui prin durere, frici și incertitudine.
Majoritatea oamenilor (95-98%) urmează prima opțiune și aceasta este considerată normală în societate: suferința este suprimată sau persoana încearcă să o ignore, dar în realitate durerea ne controlează activ întreaga viață.
Cu toate acestea, există și cei care au o rezistență imensă a propriului ego, trec peste durere și peste nenumăratele căzături și aleg totuși să se îndrepte spre adevărata autocompasiune și autocunoaștere!
Această opțiune poate fi aleasă în orice moment, doar trebuie să îndreptați atenția spre interior și să conștientizați acest lucru!
Numai pe acest drum este posibilă adevărata acceptare a sinelui, urmată de descoperirea și trăirea adevărului, este o experiență individuală nedefinibilă în cuvinte, care nu poate fi confundată cu nimic.
În această stare, totul este bine așa cum este, momentul prezent este perfect, totul în jur și în interiorul tău este calm, toată lupta s-a terminat, ești acasă.
Așadar, pentru a te accepta pe tine însuți, trebuie să elimini tot ce este dăunător și să încetezi să te urăști – nu există altă modalitate.
