O poveste impresionantă te învață că una din marile greșeli ale omului este aceea de a judeca pe cineva înainte de a-l cunoaște. Dacă vei face așa vei pierde șansa de a-l cunoaște u adevărat, îți vei forma o idee falsă, vei avea preconcepții și vei rata ocazia de a afla adevărata valoare a lui. Cel care pierde ești tu…
O intamplare petrecută într-un sat din România, explică, vorbește și te învață despre asta. Când judeci nu ai timp să iubești!
Este zi de sărbătoare. Oamenii mergeau la biserică frumos îmbrăcați cu fețe senine și intrau pe rând în biserică. Toți cei care au intrat în biserică au trecut pe lângă un om pe care nu-l cunoșteau. Statea rezemat de zid, la intrarea în biserică, cu capul acoperit, și fața aplecată în jos. Avea hainele murdare, mirosea urât, avea pantofii rupţi şi toți l-au crezut un cerșetor.
Omul nu zicea nimic, nu se uita la ei… Nici credincioşii nu l-au întrebat nimic. Nici unul dintre ei. L-au ocolit și l-au cântărit repede din privire. Și-au imaginat că-i un bețiv, un cerșetor oarecare venit de aiurea. Fiecare îşi zicea în sine: o fi vreun om al străzii! Câteva femei s-au întrebat din priviri despre omul care statea nemișcat acolo și și-au răspuns cu un gest de lehamite. L-au crezut un puturos, un om fără căpătâi, fără casă, fără rost. Îl ocoleau ca să nu-i simtă mirosul greu.
Înăuntru, slujba nu începuse încă. Oamenii își ocupaseră locurile și-și așteptau preotul. La un moment dat omul străin a întrat în biserică, s-a îndreptat spre altar şi înainte să intre s-a întors către oameni și s-a scos pălăria de pe cap. Oamenii au amuțit! Toţi şi-au dat seama în acel moment că omul pe care-l ocoliseră la intrarea în biserică era chiar preotul lor.
Trist, preotul a intrat în altar și și-a oficiat slujba. Oamenii au stat toți cu ochii în jos, rușinați, dar preotul le-a zâmbit cald tot timpul.
La final, la predică, părintele a ieşit şi le-a spus credincioşilor: „Astăzi nu vreau să vă spun decât atât: dacă îi judecaţi pe oameni, nu mai aveţi timp să-i iubiţi.”
Cu iubirea la judecata
De la bun început se impune delimitarea clară între judecata cu caracter instituțional, care vizează infracțiuni sau abateri evidente de la lege, pe de o parte, și judecata în termenii unei analize introspective, ce ține de mecanisme psihologice specifice. Asupra celui de-al doilea aspect propun să ne îndreptăm atenția.
A pune semnul egal între a gândi și a judeca, creează la nivel inconștient un automatism care are corespondent în comportamentul de tip justițiar. De fiecare dată când ne gândim la cineva, emitem o judecată.
Din punctul de vedere al raționamentului critic acesta este un mod valid de a interpreta lucrurile.Dacă ar fi însă să mergem mai departe, în ceea ce numim experiența universului interior, se poate observa uneori o „inflație” de stări emoționale, ce se desfășoară în spectrul agresivității.
Suntem astfel dispuși să ne reprezentăm spațiul vieții personale sub forma unui tribunal în care sunt chemați în instanță toți cei care nu răspund așteptărilor noastre. Anne Lamott spunea că „așteptările sunt resentimente în faza de construcție”. Așadar, atunci când propria realitate nu corespunde cu a celuilalt, intră în funcțiune mecanismul judecății și implicit al condamnării. Oare pe câți dintre cei pe care îi iubim, nu i-am judecat și condamnat? Oare nu cumva, cu cât îi iubim mai mult, cu atât pedepsele sunt mai grele? …
Există și reversul, putem judeca spre a elibera. În ambele cazuri există o singură instanță: ego-ul nostru; în funcție de ceea ce vrea să obțină, pedepseste sau nu.
Copii fiind, am fost judecați, fără drept de apel, chiar de persoanele de care ne simțeam cel mai aproape. Așa am învățat ca una dintre formele de manifestare ale iubirii este evidențierea abaterilor de la norme, aplicarea pedepsei și ispășirea ei. Devenim astfel experți în a ne osândi ori de câte ori depășim limitele impuse de ceilalți, fără a le mai trece prin filtrul propriei rațiuni. Ne petrecem viețile judecându-ne pe noi înșine și pe ceilalți, și nu ne mai rămâne timp pentru iertare. Uneori nici nu ne trece prin minte… Am putea să facem un exercițiu de imaginație, să ne iertăm pentru toate neputințele, pentru toate clipele în care nu am știut să corespundem nevoilor celorlalți, pentru că în felul acesta vom putea să îi eliberăm și pe cei pe care îi ținem prizonieri prin temnițe săpate adânc în sufletele noastre. Părți din noi stau ferecate, adică tocmai acele resurse care zac în umbra noastră.
Judecata poate fi înlocuită de disponibilitatea pentru explorare, pentru cunoașterea propriei ființe în totalitatea ei, cu lumină și umbră. Iertându-ne și acceptând necondiționat trecutul ne eliberăm prezentul și dăm viitorului șansa de a experimenta în necunoscut, fără frică, cu inima deschisă.
Vestea bună e că acceptarea(o resursă general umană) propriei persoane se transferă asupra celor din jur, dispărând astfel tentația de a-i pune la zid. Abia atunci suntem liberi să alegem dacă îi dorim să facă parte din viețile noastre sau nu. Un om pe care l-am judecat și pedepsit, ocupă un loc în temnița sufletului nostru. Consumăm energie ca să îl ținem acolo. Îl vizităm ori de câte ori viața ne amintește de el. Asta ne face prizonieri alături de el. Eliberându-ne prizonierii ne eliberăm și pe noi, și asta ar putea fi calea spre fericire!
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
