Prietenia are virtuțile unui râu: ocolește stânci, se adaptează la văi și munți, uneori se transformă în lac până ce adâncitura se umple și își poate urma cursul. Pentru că, la fel cum râul nu uită că ținta sa e marea, prietenia nu uită că singura sa rațiune de a fi este să-și dovedească iubirea față de ceilalți. – Paulo Coelho
Mereu va exista acea persoană pe care nu o voi putea uita niciodată. Desigur, există uneori zile, luni, chiar ani când nu îmi amintesc de el, dar de îndată ce îl văd sau îi aud numele din întâmplare, totul în interiorul meu se alterează și mi se pune un nod în gât. Iar atunci când îmi este aproape, în stomac nu sunt doar fluturi, ci o întreagă grădină zoologică.
Într-o clipă, toate acele sentimente pe care le-am negat în tot acest timp, toate amintirile pe care am încercat cu disperare să le uit, toate apar iar. Îmi apare dorința de a mă apropia de el pentru a-l întreba: „Ți-a fost dor de mine? Ți-a fost dor de noi?”. Și mă urăsc pentru asta. Mă gândeam că atunci când îl voi vedea cu altcineva voi înțelege că totul a rămas în trecut. Dar nu este așa, cel puțin nu pentru mine. Sună jalnic, dar dacă m-ar suna și m-ar întreba:„Ne-am putea întâlni?”, aș lăsa totul baltă și aș pleca la el. Da, știu, știu, este o prostie, dar este și plăcut să știu că doresc atât de mult pe cineva și că în lumea asta instabilă de un lucru sunt 100% sigură.
Încă îmi pot aminti micile detalii – cum îi miroase cămașa, cum iubea cafeaua cu un vârf de cuțit de scorțișoară sau sunetul vocii lui când a auzit că am mers cu un alt tip la film. Aceste amintiri încă trăiesc în mintea mea. De atunci au trecut mulți ani și nu pot să cred că, după toate acestea încă îmi este dor de el. Poate nu pot să-l uit, pentru că încă nu pot accepta faptul că nu m-a iubit atât de mult cum l-am iubit eu, cum doream și cum aveam nevoie să mă iubească.
Recunoașteți! Pentru fiecare dintre noi există acel om de care ne vom aminti mereu și la care ne vom gândi ca la Omul nostru. Fiecare dintre noi are acea persoană care îi poate întoarce ziua cu susul în jos. Și aceste sentimente totuși sunt frumoase, pentru că arată că nu suntem total morți pe interior, că putem iubi pe cineva atât de mult. Poate, într-o zi nu voi mai simți nimic. Poate într-o zi voi învăța să nu mai sper și să accept totul așa cum este. Poate.
Dar merită?
Paulo Coelho spunea – “Dacă trecutul nu te mulțumește, uită-l pe loc. Alcătuiește-ți o nouă viață în care să crezi. Concentrează-te doar asupra momentelor în care ai obținut ce-ți doreai și asta îți va da putere să reușești.”
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
