Câteva invenții care au revoluționat lumea făcute de oameni simpli pe care le folosim și în zilele noastre. Sperăm să vă placă acest artico, și să vă amintiți de inventatorii lor atunci când le folosiți.
Plasturele: prelucrător Earl Dixon
O altă invenție folositoare a fost inventată de o persoană departe de orice știință. În anii 1920, necunoscut de nimeni, Earl Dixon a lucrat pentru Johnson & Johnson ca prelucrător de bumbac. El a fost inspirat să inventeze plasturele adeziv de către soția sa – o gospodină care era constant zgâriată și tăiată – treburile casnice nu erau ușoare pentru ea.
Degetele doamnei Dixon erau înfășurate în bandaje, care erau mereu umede. Earl a tăiat bucăți din tifon, le-a lipit pe o bandă lipicioasă, a pus o fâșie de material pe toată lungimea benzii și a rulat totul. Primul plasture adeziv din lume era gata.
Dixon le-a arătat invenția șefilor Johnson & Johnson – aceștia au fost impresionați de simplitate și funcționalitate și în 1924 a început producția în fabrică a plasturelui adeziv. Iar după 15 ani, a fost sterilizat. Vânzările de plasture adeziv au adus lui Johnson & Johnson venituri anuale de zeci de milioane de dolari, iar Earl Dixon a devenit în curând vicepreședintele companiei.
Sistemul de control al torpilelor: actrița Hedy Lamarr
Povestea actriței austro-americane Hedy Lamarr este un exemplu viu al unei astfel de invenții. O femeie frumoasă a devenit celebră pentru că a inventat un sistem de telecomandă pentru torpile. Cunoștințele de bază despre ce sunt torpilele și cum funcționează acestea i-au fost oferite fără să vrea de soțul ei, Fritz Mandl, un producător de arme care era apropiat de Hitler și Mussolini.
Fritz era mândru de soția sa și a dus-o la toate recepțiile, inclusiv la întâlnirile militare în care se discuta despre sistemele de arme naziste. Fugind de soțul ei în America în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, Hedy a decis să inventeze o torpilă controlată prin radio care nu poate fi interceptată. Marea idee ia venit în timp ce cântau la pian la patru mâini.
Urmărind cum mâinile se mișcă sincronizate peste taste, sărind de la octavă la octavă, Hedy și-a dat seama că același principiu se aplică torpilelor. Este suficient să folosiți un cod atunci când transmiți un semnal care va schimba frecvența, de parcă ar fi „sărit” pe undele radio. Invenția lui Lamarr a devenit baza GPS-ului modern, Wi-Fi și Bluetooth.
Ferăstrău circular: Weaver Tabitha Babbitt
Multe invenții s-au născut din dorința de a face viața mai ușoară pentru ei înșiși și pentru alții. Acesta a fost și cazul ferăstrăului circular. Tabitha Babbitt, țesătoare și membră a comunității religioase protestante Shakers, a observat odată (era la începutul secolului al XIX-lea!) munca a doi bărbați care tăiau un buștean cu un ferăstrău obișnuit.
Ea a fost foarte atentă la detalii și a observat că tăierea propriu-zisă are loc atunci când ferăstrăul se mișcă într-o direcție. Mișcarea inversă fiind o risipă de energie. Dorind să-i ajute pe membrii comunității ei, aceasta a inventat un ferăstrău care să taie continuu. Primul ferăstrău circular a fost un disc de metal cu dinți ascuțiți atașați de un ax. Nici Tabitha, nici alți membri ai comunității ei nu au acceptat un brevet din cauza credințelor lor religioase.
Pix: jurnalistul László Biro
Jurnalistul maghiar László Biro a fost nevoit să scrie mult din cauza muncii sale. Și, desigur, cunoștea bine defectele stilourilor: se scurgeau în mod constant și rămâneau fără cerneală în cel mai inoportun moment. În 1938, László a inventat un nou principiu de funcționare al stilourilor: într-un capilar subțire se punea cerneală groasă, la capătul căruia se afla o minge.
Rotindu-se în toate direcțiile, bila a transferat cerneala pe hârtie. În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, László a emigrat din Ungaria în Argentina, unde și-a apărat brevetul. De atunci, pixurile din Argentina sunt numite „birome”, iar 29 septembrie, ziua de naștere a lui Laszlo Biro, este sărbătorită ca Ziua Inventatorului Pixului.
Stergatoare auto: agent imobiliar Mary Anderson
Odată americanca Mary Anderson mergea într-un tramvai. A fost o zi cu vânt și zăpadă în iarna lui 1902. Era imposibil să se vadă ceva prin parbriz și, pentru a-l curăța, șoferul a mutat constant cerceveaua (parbrizul la acea vreme nu era dintr-o bucată, ci aluneca) în lateral. O astfel de curățare a fost suficientă pentru o perioadă scurtă de timp.
În același timp, pasagerii se umpleau de zăpadă deoarece cabina trebuia deschisă. Mary a venit cu ideea că poți controla curățarea parbrizului direct din carlingă. Ideea a fascinat-o atât de mult pe femeie încât a început să deseneze dispozitivul direct pe geamul aburit din tramvai. Iar când a ajuns acasă, s-a apucat să deseneze.
Un an mai târziu, ștergătorul Anderson era gata. Era făcut din lemn și cauciuc. Lama de cauciuc era atașată de o pârghie, care se afla în cabina șoferului. Pentru a îndepărta zăpada și gheața de pe parbriz, șoferul a trebuit doar să rotească maneta. Se presupunea că dispozitivul va funcționa numai iarna, deci putea fi scos primăvara.
Din păcate, invenția nu a adus dividende. Companiile de automobile l-au considerat nepractic. Ștergătoarele, mai mult sau mai puțin asemănători cu cele de astăzi, au fost create în 1911 de Sloan & Lloyd Barnes. Până atunci, patentul lui Mary Anderson expirase deja.
Parașuta în rucsac: actorul Gleb Kotelnikov
Coleg cu Hedy Lamarr, actorul rus Gleb Kotelnikov a venit cu invenția sa, aflându-se sub durerea unei tragedii. În 1910, a aflat despre moartea pilotului Matsievici, care a căzut din avion în timpul unei demonstrații la Festivalul Aviației All-Russian. Impresionat, Kotelnikov a decis să inventeze un mijloc care să salveze piloții în situații de criză.
Prima parașuta de rucsac RK-1 a apărut în 1912. Era asemănător cu dispozitivele moderne: o cupolă rotundă, un rucsac metalic cu arcuri, un inel de declanșare. Primul test a fost efectuat la sol cu ajutorul unei mașini. Au legat o parașuta de mașină și au deschis-o. Domul s-a deschis instantaneu. Forța de frânare s-a dovedit a fi atât de mare încât motorul mașinii sa blocat.
Testele ulterioare – cu ajutorul manechinelor și al oamenilor – au avut succes. În timpul Primului Război Mondial, parașutele lui Kotelnikov au început să fie folosite de trupele ruse.
