Prietenia înseamnă bunătatea sufletului. Iar bunătatea constă în lucruri mărunte: să îți saluți vecinul, chiar dacă nu îl cunoști, să fii drăguț cu cei care nu sunt drăguți cu tine, să fii amabil în orice împrejurare și … să zâmbești.
Să zâmbești mult. Să îi privești atunci când îți vorbesc și să le vorbești, la rândul tău, sincer, cu cuvinte simple și la obiect. Prietenia nu înseamnă să semnezi petiții pe facebook pentru copiii defavorizați dintr-o țară îndepărtată, stând confortabil în fotoliul de acasă și în fața calculatorului.
Ci înseamnă să fii respctuos și cald cu cei din jurul tău, începând cu familia. Un zâmbet și o vorbă bună fac uneori minuni.
Nu trăim într-o lume ideală. Oamenii sunt cum sunt. Fiecare cu grijile și supărările lor.
Spun Sfinții Părinți că nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. De a coborî în iadul lor și de a-i scoate de acolo, așa cum Hristos a coborât în iad, ca să îi scoată de acolo pe oamenii adormiți „întru nădejdea Învierii.”
O cugetare a inuiților spune: Nu știi niciodată cu adevărat dușmanii de prieteni, până nu se rupe gheața. Adică: un prieten este cel care nu rămâne indiferent la necazul tău, ci îți sare în ajutor.
Un prieten e cel care completează lipsurile tale cu dragostea lui.
Un prieten nu îți spune minciuni comode, ci adevăruri incomode.
Un prieten îți vorbește direct, nu pe ocolite.
Un prieten este cel care sacrifică ceva din el însuși pentru tine. Și cine spune asta: prietenul nostru cel mai bun, Însuși Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. El nu doar a spus că „mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca viața sa să și-o pună pentru prietenii săi”(Ioan XV, 13), dar a și făcut-o. Și-a dat viața Sa pentru noi, prietenii Săi.
Un prieten este, așadar, cel care duce crucea ta pe umerii lui.
