Acest lucru arată încă o dată cât suntem de puternici. Trebuie să îi iertăm pe toți cei care ne-au făcut rău, chiar dacă pare că este imposibil să iertăm faptele lor. Nu îi iertăm pentru că merită iertarea, ci pentru că nu mai vrem să suferim și să purtăm această suferință de fiecare dată când ne gândim la modul în care au tratat cu noi.
Nu contează cu ce ne-au rănit – îi iertăm, pentru că nu mai vrem să suferim. Iertarea este necesară pentru vindecarea propriului nostru suflet. Iertăm pentru că ne simțim compătimitori față de noi înșine.
Iertarea reprezintă manifestarea iubirii față de noi înșine. Singura cale de a vindeca rana este prin iertare.
Cum poți ști dacă ai iertat cu adevărat pe cineva? O întâlnire cu cel care te-a rănit nu mai trezește emoțiile intense de altădată. Numele acelei persoane nu mai provoacă o reacție emoțională puternică. Cu alte cuvinte, atingerea rănii nu mai provoacă durere – asta înseamnă că ai iertat cu adevărat.
Desigur, cicatricea va rămâne pe corpul tău subtil, așa cum rămân urme pe piele. Ceea ce s-a întâmplat va rămâne în memorie, dar rana s-a vindecat și nu mai doare. Poate te gândești acum: “Să iert pe alții, ușor de spus! Aș face-o cu plăcere, dar nu pot.” Avem sute de motive și scuze pentru a nu ierta, dar asta nu este adevărat, mai degrabă este o iluzie.
Adevărul este că nu știm cum să iertăm, pentru că suntem obișnuiți să nu iertăm. Niciodată nu am încercat să iertăm, ci doar ne-am exersat în a nu ierta. A fost un timp când iertarea era în sângele nostru. Înainte de a fi infectați cu această boală spirituală generală, iertam fără efort, se întâmpla de la sine.
De obicei, iertam aproape imediat. Uitați-vă la copiii care se joacă împreună: se ceartă, se bat chiar și unul dintre ei, cu lacrimi în ochi, alergă la mamă și spune: “Mami, m-a lovit!“. Cele două mame încep să discute, iar discuția se transformă rapid într-o scenă zgomotoasă, iar copiii, după cinci minute, se joacă din nou ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ce fac mamele lor? Ele se vor urâ una pe cealaltă pentru tot restul vieții.
Problema nu este că trebuie să învățăm să iertăm – avem capacitatea nativă de a face asta. Dar ce se întâmplă? Suntem învățați exact opusul și exersăm neîncetat să nu iertăm. Cu timpul, devenim doar obișnuiți să nu iertăm.
Oricare ar fi răul făcut nouă – nu iertăm nimic și pe nimeni, îi scoatem pe vecie din viața noastră. Apare războiul orgoliilor. De ce? Pentru că atunci când nu iertăm, crește sentimentul nostru de importanță. Părerea noastră sună mai convingătoare dacă spunem: “Oricum, nu îl voi ierta niciodată! Așa ceva nu se iartă!”.
Însă adevărata problemă este mândria și auto-importanța noastră care ne determină să adăugăm gaz la focul rănii provocate și să ne amintim în permanență că iertarea este imposibilă. Mai mult decât atât, ne obișnuim să suferim doar pentru a pedepsi pe cel care ne-a rănit, ne comportăm ca niște copii mici care fac crize, deși, în realitate, vor doar atenție.
Noi ne facem rău nouă înșine spunând: “Uite ce fac! Și totul din cauza ta!”. Lăsați-vă orgoliul la o parte, renunțați la el, uitați de sentimentul vostru de importanță și cereți-vă pur și simplu iertare.
În primul rând, faceți o listă cu toți cei de la care, în opinia voastră, trebuie să vă cereți iertare, apoi cereți-vă iertare fiecăruia. Dacă nu aveți timp să îi întâlniți pe toți sau nu puteți să vorbiți cu ei, cereți-le iertare în rugăciune sau în vise.
Apoi, faceți o listă cu cei care v-au rănit – cei pe care trebuie să îi iertați. Iertați-i pe toți și conștientizați că nu sunteți responsabili pentru ceea ce au făcut. Amintiți-vă că fiecare are propriul său vis. La un moment dat, veți înțelege că trebuie să vă iertați pe voi înșivă pentru toate rănile, pentru tot veninul, pentru toate suferințele pe care vi le-ați provocat vouă înșivă. Și când vă iertați pe voi înșivă, apare armonia cu voi înșivă și iubirea de sine se întărește.
Aceasta este iertarea supremă, atunci când în cele din urmă vă iertați pe voi înșivă. Convingerile despre bine și rău ne fac să ne simțim rușinați pentru ceea ce credem că este rău. Ne declarăm vinovați, suntem convinși că merităm pedeapsa și ne pedepsim pe noi înșine. Suntem convinși că ceea ce am făcut este atât de murdar încât necesită purificare.
Dacă crezi cu adevărat, atunci “Facă-se voia Ta, Doamne!” devine absolut real. În acest sens, noi ne creăm propria noastră karmă și suntem datori să plătim pentru ceea ce am creat cu credința noastră. Acest lucru arată încă o dată cât de puternici suntem.
Cu toate acestea, pentru a scăpa de karma veche: trebuie să renunțăm la această credință, să nu mai credem în ea – și karma dispare. Nu trebuie să suferim, nu trebuie să plătim pentru nimic: totul se termină. Dacă poți să te ierți pe tine însuți, karma pur și simplu dispare și de la acest moment viața începe din nou.
