Cum influențează păcatele strămoșilor descendenții, a explicat monahul Ciprian (Valer Burcov) prin exemple simple. Vreau să amintesc o zicală populară: “Nu păcătuiți – gândiți-vă la copii. Părinții mănâncă aguridă iar copiilor li se strepezesc dinții.” Multe zicale populare sunt adevărate, de aceea s-au înrădăcinat în popor.
De unde vin, în general, aceste zicale? Din practica vieții.
Domnul vorbește despre asta astfel:
”5. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam,” Ieşirea – a doua carte a lui Moise 20:5
Ce înseamnă că Domnul pedepsește? El face asta intenționat? Nu, deloc. Domnul a creat legile spirituale. Ele sunt la fel de inevitabile ca legile lumii fizice. Putem să nu știm despre forța de atracție. Putem să nu știm formulele forței de atracție, să nu știm nimic despre Newton, căruia un măr i-a căzut pe cap.
Putem să nu cunoaștem legile, dar ele există cu adevărat. Și una dintre aceste legi spirituale răspunde la întrebarea: de ce suferă copiii? Copiii culeg consecințele. Dumnezeu nu-i pedepsește. Ei culeg consecințele păcatelor părinților lor.
Există moștenire fizică. Dar există și moștenire spirituală. În ce constă ea? În felul în care se naște sufletul copilului. Dacă sufletul său este afectat de păcatele părinților, atunci în psihic încep să se producă procese chimice care diferă semnificativ de normal.
Dacă sufletul suferă, atunci suferă și corpul. Și cu cât păcatul a fost mai grav, cu atât sufletul este mai deteriorat. Cu atât mai mult lipsește energie din sufletul care se transmite corpului. Deci, în corp vor avea loc procese chimice mult mai grave, care în final vor duce la o anumită boală. Aceasta poate fi o boală mintală sau o boală fizică.
Astfel, păcatele părinților se reflectă asupra copiilor. Însă Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni. Copiii culeg consecințele. În plus față de deteriorarea sufletului descendenților, există și tendința de a se preda unui păcat sau altuia.
Explic pe exemplul sinucigașului. O persoană ajunge la sinucidere în cele din urmă, trecând printr-o serie de etape – tristețe, disperare sau, cum spun psihiatrii, depresie… Totul se încheie cu disperare, când în mintea unei persoane apare gândul că viața este fără sens și că este timpul să se încheie.
Însă acestea sunt doar gânduri. De unde provin ele? Sursa lor sunt forțele demonice. Ele îndeamnă persoana să comită acest păcat. În cele din urmă, persoana ia singură decizia de a se sinucide sau nu.
Deci, dacă o persoană face voia diavolului, ea comite sinuciderea. Acesta este, de altfel, singurul păcat în care nu există posibilitatea de pocăință.
Persoana și-a luat viața. Dar demonii nu mor. Ei se uită în jur și întreabă: “Ei bine, încotro mergem acum?” Și se îndreaptă spre cel mai slab din rândul lor. Și care este cel mai slab? Un copil mic, care încă nu înțelege mare lucru și nu conștientizează nimic în vârsta preșcolară. Și încep să-l îndemne să comită diferite păcate care, în cele din urmă, îl aduc într-o stare de disperare. La ce consecințe poate duce acest lucru, am discutat mai devreme.
Cu alte cuvinte, moștenirea spirituală nu ne aduce doar o deteriorare a sufletului într-o măsură sau alta (și, prin urmare, slăbirea puterilor mintale și voinței), ci și forțe demonice specializate în diferite păcate. În acest caz, păcatul sinuciderii. Aceasta este moștenirea pe care o primim de la părinții noștri.
În plus, acest lucru se aplică și situațiilor în care o persoană este înzestrată cu anumite daruri. De exemplu, a venit timpul să moară bunicul sau bunică, și trebuie să transmită cuiva demonii cu care s-a împrietenit. Și îi transmite. Copilul (nepotul) se trezește brusc înzestrat cu abilități neobișnuite… Trebuie să menționăm că de obicei aceasta se termină foarte trist. Pentru că altfel nu poate fi.
De aceea vreau să repet încă o dată înțelepciunea populară: “Nu păcătuiți – gândiți-vă la copii.”
