Dacă ați fost un copil în anii 50, 60, 70 sau 80, în retrospectivă, este greu de crezut că am supraviețuit până în prezent.
În copilărie, mergeam în mașini fără centuri și airbag-uri. Să mergi într-o căruță trasă de cai, într-o zi caldă de vară era o plăcere incredibilă.
Pătuțurile noastre au fost vopsite cu vopsele strălucitoare, bogate în plumb. Am băut apă dintr-o cană toți, nu din sticle de plastic, fiecare cu bidonul său. Nimănui nu i-a trecut prin minte să meargă pe bicicletă folosind o cască de protecție…
În câteva ore făceam cărucioare și jucării din scânduri și rulmenți și, după ce ne dădeam prima dată la vale, ne aminteam că uitasem să le face și frâne. Și după ce ne-am dus de mai multe ori în tufișurile spinoase, ne-am ocupat și de această problemă.
Ieșeam din casă dimineața și ne jucam toată ziua, revenind când se aprindeau luminile stradale, unde erau. Nimeni nu știa unde suntem toată ziua. Nu existau telefoane mobile! Acum este greu de imaginat.
Am mâncat prăjituri, înghețată, am băut limonadă, dar nimeni nu s-a îngrășat pentru că alergam și ne jucam tot timpul. Mai mulți oameni au băut din aceeași sticlă și nimeni nu a murit din cauza asta.
Nu aveam console de jocuri, calculatoare, 165 de canale TV prin satelit, CD-uri, telefoane mobile, Internet, ne grăbeam să prindem desenele animate cu toată gașca la cea mai apropiată casă, pentru că nici televizoare nu avea toată lumea!
Dar am avut prieteni. Am ieșit din casă și i-am găsit. Mergeam cu bicicleta, ne jucam cu mingea, stăteam pe o bancă, pe un gard sau într-o curte a școlii și vorbeam despre orice ne doream.
Am inventat jocuri cu bețe și conserve, am furat mere din livezi și am mâncat cireșe cu sâmburi, iar sâmburii nu ne-au crescut în burta. Toată lumea s-a înscris cel puțin o dată la fotbal, hochei sau volei, dar nu toți au intrat în echipă. Cei care au ratat au învățat să facă față dezamăgirii.
Cădeam, ne loveam, ne juleam, ne rupeam oasele, dar nu renunțam niciodată, vă mai amintiți vacanțele de vară în care genunchii și coatele nu aveau timp să se vindece, ca ne juleam iar și iar? Acum dacă un copil cade puțin e mare tragedie, de parcă ar fi căzut peștele de sticlă de pe televizorul cu lămpi…
A fost o vreme în care noi eram telecomanda…
Ne-am crescut frații și surorile mai mici, și nu ne-am plâns niciodată că ghiozdanul e prea greu.. sau că învățătorul a țipat azi la noi… depresia ne trecea repede, când scotea cureaua tata, și uite că am crescut oameni mari și sănătoși…
Această generație a dat naștere unui număr imens de oameni care își pot asuma riscuri, rezolva probleme și pot crea ceva care nu exista înainte. Am avut libertatea de a alege, dreptul la risc și eșec, responsabilitate și, într-un fel, am învățat să le folosim pe toate.
Dacă faceți parte din această generație, vă felicit. Suntem norocoși că copilăria și adolescența noastră s-a încheiat înainte ca guvernul să cumpere libertate de la tineri în schimbul rolelor, telefoanelor mobile, calculatoare, jocuri pe PC … Cu acordul lor reciproc … Pentru binele lor …
Da … a fost o vreme …))
Da, am fost așa, dar astăzi am devenit așa :
1. aveți o listă cu 15 numere pentru a vă contacta familia
2. trimiți un e-mail colegului tău care stă în camera alăturată
3. ați pierdut contactul cu prietenii sau familia, deoarece aceștia nu au o un cont de facebook
4. După muncă, te întorci acasă și răspunzi la telefon ca și cum ai fi încă la serviciu
5. cazi într-o stare de panică dacă ieși din casă fără telefon mobil și te întorci pentru el
7. te trezești dimineața și primul lucru pe care îl faci este să te conectezi la internet, chiar înainte de a face o cafea
8. Acum citești acest text, ești de acord cu el și zâmbești
9. și mai rău, știi deja cui îi vei transmite acest mesaj
10. Ești prea dornic de trecut să observi că numărul 6 lipsește din această listă
11. Ați verificat pentru a vă asigura că numărul 6 nu este cu adevărat acolo.
