Cum nu ne putem alege patria, nu ne putem alege nici parintii. Iar fericirea si nefericirea noastra depind, in mare parte, si de faptul daca reusim sa ne acceptam parintii asa cum sunt ei, sa-i primim si sa-i iubim, sa-i iertam si sa ne rugam pentru ei.
In copilarie ne iubim parintii neconditionat, ne dorim sa-i avem mereu alaturi, sa le simtim caldura imbratisarilor si dragostea din priviri…Primii pasi ii facem impreuna, primele cuvinte le adresam lor. Dar anii trec si nu mai avem nevoie atat de mult de sustinerea mamei, nici de incurajarile tatei. In viata noastra isi fac loc propriile trairi, care ne aduc primele dezamagiri si suferinte.
La varsta adolescentei ne este greu sa acceptam ca parintii nu sunt intocmai asa cum ne-am dori. Nu au o stare materiala buna, un statut social anume, ei insisi se confrunta cu propriile probleme si greutati, trecand prin dureri sufletesti, pe care noi nu suntem in stare sa le intelegem.
A cincea porunca dumnezeiasca ne spune: „Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta…”. Daca ne vom cinsti parintii, vom trai mult si bine. De ce? Pentru ca a-i cinsti pe parintii tai inseamna a cinsti insasi viata primita. Acea viata pe care ne-o daruieste Dumnezeu in conlucrare cu parintii nostri. Dumnezeu ne da acest minuat dar al vietii si vrea ca noi sa ne bucuram de el. Sa apreciem acest dar si sa-I fim recunoscatori, chiar daca noua ne pare ca anume cu noi Dumnezeu a fost nedrept, ca incercarile si greutatile cu care ne confruntam sunt peste puterile noastre.
In viata exista momente fericite, dar si zile mohorate, zile in care nu mai esti in stare sa inabusi lacrimile durerii, momente cand pare ca tot sufletul devine o rana de nevindecat. Anume atunci familia ar trebui sa reprezinte acel sprijin, care te-ar ajuta sa le depasesti pe toate. Iar daca lucrurile nu se intampla intocmai cum ne-am dori, ne dezamagim, suferim si suntem gata chiar si sa uram. Sa ne uram acest dar al vietii, pentru ca nu suntem in stare sa-l acceptam cu durerea si suferinta pe care-o aduce.
Dumnezeu nicicand nu ne da o cruce mai grea decat o putem duce; ea este exact asa cum trebuie sa fie: nici mai grea, nici mai usoara, nici mai chinuitoare, nici mai apasatoare ca a altora. Doar ca aceste lucruri se inteleg si se percep abia dupa ani, abia dupa ce acei pe care nu i-ai putut accepta in viata ta asa cum sunt, au plecat la cele vesnice. Timpul vindeca ranile trecutului. Iar dupa ani nu mai vrei sa-ti amintesti de ceea ce a fost rau, ramanand doar numeroase regrete.
La saptesprezece ani e greu sa accepti ca trebuie sa mergi la balul de absolvire in singuratate, ca desi ai mama si tata, alegerea unei cai in viata, a unei meserii, o faci fara un sfat sau o indrumare; ca nu prea are cine sa te binecuvanteze atunci cand, dupa un timp, ai decis sa-ti creezi o familie, si nici la taina cununiei nu-ti sunt alaturi cei care-ti sunt parinti… Dar timpul trece si ranile mai vechi si mai noi se mai uita si se mai vindeca. Si lucrurile care pareau de neiertat, nu mai sunt atat de grave. Dragostea are o putere mare de vindecare, daca ii permitem sa lucreze in sufletele noastre. Plecarea din viata a tatei m-a facut sa inteleg ca toate neintelegerile si certurile care s-au intamplat intre noi nu mai sunt atat de importante, ca supararile si nedorinta de a ierta m-au privat de posibilitatea de a-i spune ca, de fapt, l-am iubit. Poate nu a fost cel mai bun tata din lume, dar a fost tatal meu… De un an nu mai am nici mama… Poate am petrecut prea putin timp fericit impreuna, dar atat cat erau in viata, mereu mai exista o speranta ca totul poate fi si altfel. Insa moartea nu ne mai ofera nicio sansa de a mai schimba ceva.
Aceasta este crucea noastra cand nu stim sa ne iubim parintii. Este crucea suferintei dintre neacceptare si iubire pentru parinti. O cruce care trebuie primita si asumata. Daca as fi stiut ca rugaciunea vindeca, poate as fi reusit cu ani in urma sa deosebesc pacatul de pacatos, sa ma impac cu viata mea, sa vindec viata mea in mine, sa vindec durerea neiubirii cu puterea iertarii. Acum e prea tarziu pentru multe lucruri. Chiar daca Dumnezeu ne vindeca sufletele si ne da speranta unei noi intalniri, totusi ar fi minunat daca am fi reusit sa constientizam importanta iertarii si impacarii cu oamenii din viata noastra asa cum sunt ei, cu pacatele si neajunsurile lor, la timpul potrivit… pentru ca sa nu fie prea tarziu…
Te-am iertat, tata, te-am iertat, mama…Te iubesc, tata, te iubesc, mama…
Lozan Natalia
Cine are parinti, pe pamant nu in gand,Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi, imbatranind, ne e dor de parinti…
(Adrian Paunescu)
