„Când puterea iubirii învinge iubirea de putere, lumea va cunoaște pacea”. – Jimi Hendrix
Această poveste a puterii minții are loc în Japonia antică și spune povestea unui samurai numit Tunaki – un tânăr războinic cu o pasiune pentru luptă. Antrenamentul său de la o vârstă fragedă, împreună cu inteligența, l-au făcut să iasă în evidență rapid în luptă.
Legenda spune că nu s-a temut de nimic și nu a pierdut niciodată o bătălie. Din această cauză, a devenit unul dintre cei mai renumiți și mai cunoscuți samurai din Japonia, din ochii căruia a ieșit foc, iar mișcările sale au fost la fel de grațioase ca un tigru.
În ciuda abilităților sale perfecte de luptă, Tunaki căuta în permanență noi surse de cunoaștere. Unul dintre tovarășii săi îi povestește despre un maestru chinez despre care a auzit multe legende. Locuia într-o mănăstire budistă și era unul dintre cei mai buni războinici de pe planetă.
Tunaki s-a gândit că ar fi o idee grozavă să-l provoace. Lupta cu el i-ar întări faima și în acest proces va învăța mai multe despre artele marțiale de la adversarul său.
Tunaki a ajuns trei săptămâni mai târziu la mănăstirea în care locuia Maestrul Shu, un potențial adversar pe care dorea cu disperare să-l întâlnească. Când l-a văzut, nu i-a venit să creadă. Omul care trebuia să fie un războinic atât de mare era un om mic și slab care inspira dragostea, nu frica.
Maestrul l-a invitat să rămână. A vorbit cu Tunaki în fiecare seară timp de o săptămână. La sfârșitul celei de-a șaptea zile, Shu i-a oferit oaspetelui să-i devină profesor și să-i transmită cunoștințele, pentru că îl considera un om cinstit care merita să progreseze. Tunaki a acceptat și a început să studieze cu chinezii.
Maestrul Shu l-a învățat cu răbdare pe Tunaki că principala armă de luptă este creierul. Cu mare răbdare l-a instruit în adevărata natură a artelor marțiale. Adevăratul războinic trebuie să cunoască și să înțeleagă mintea umană, dar mai presus de toate trebuie să fie un om plin de compasiune și pașnic.
Tunaki a început să înțeleagă că cei mai grei dușmani de înfrânt au fost cei pe care i-am găsit în noi înșine. Se numesc furie, mândrie și vanitate. De asemenea, și-a dat seama că cel mai bun tip de luptă este cea pe care reușim să o evităm. Conduși de dorința noastră de a-i învinge și a-i distruge pe ceilalți, în cele din urmă ne distrugem pe noi înșine.
Doi ani mai târziu, Tunaki s-a întors în patria sa. Nimănui nu-i venea să creadă cât de mult s-a schimbat. Nu mai era războinicul feroce și violent de înainte, ci mai degrabă un om sensibil și considerat, care câștigase respectul și admirația tuturor.
Faima lui Tunaki a crescut constant. În timp, a apărut un nou samurai pe nume Kenka. Era foarte asemănător cu versiunea tânără a lui Tunaki. Când a auzit de faima lui Tunaki, a vrut să-l întâlnească și să-l provoace. Trebuia să demonstreze că îl poate bate.
De îndată ce a ajuns, l-a provocat la un duel pe Tunaki. I-a spus că îi va arăta tuturor ucenicilor săi ce înseamnă un samurai adevărat.
Tunaki a acceptat provocarea cu umilință.
A doua zi, Kenka a sosit înarmat cu sabia, dar a fost surprins să-l vadă pe Tunaki stând și meditând. Toată lumea aștepta. Deodată Tunaki se ridică și își luă arma. Cei doi samurai se îndreptară încet unul către celălalt. Tocmai când se confruntau, Tunaki își lăsă arma și își întoarse spatele adversarului. Kenka era confuz și nu știa ce să facă.
Dacă și-ar ataca stăpânul, ar fi numit laș. În loc să fie admirat, el va fi disprețuit de toți. Totuși, dacă nu îl atacă, dorința sa de a câștiga va fi zădărnicită.
Kenka a văzut superioritatea psihologică a lui Tunaki și s-a rușinat.
Ucenicii au înțeles ce înseamnă să câștigi fără să trebuiască să lupți – neutralizând adversarul, minimizând riscurile și consumând cât mai puțină energie în acest proces.
