Am observat că înăuntrul meu se “rotește” un gând straniu – „precum o veveriță”. Dar s-a dovedit că nu era nici măcar o veveriță, ci un șoarece întreg. Gândul acesta a fost foarte deranjant. M-am gândit că un om „se poartă greșit”, față de mine, „nu mă tratează corect” și probabil că nu este interesat de mine așa cum sunt eu de el.
Realizând asta, am rămas blocată și mută de uimire cu o lingură la gură în fața unui castron cu borș. În acel moment, mi-am dat seama că am hărțuit acest gând viral de câteva luni, poate chiar ani.
Și abia acum, având un focus clar asupra lucrului cu programele cu vibrații scăzute: gândurile, sentimentele și convingerile, am identificat cu claritate această mizerie din mine.
Da… Bineînțeles că vreau să termin borșul. Dar mai târziu. Acum vreau să rezolv asta. Mai întâi „din mine”, apoi „în mine”.
Deci, de ce mă gândesc și îmi amintesc de această persoană atât de des?! Pur și simplu îmi aduc aminte de imaginea lui, cuvintele și acțiunile sale. Puțin obsesiv, dar asta e normal…
Nimic nu apare obsesiv fără un motiv. În subconștient nu există nimic „pur și simplu”. Conștiința este oglinda. Ceea ce este reprimat în subconștient, cu siguranță se va manifesta. Trebuie doar să vezi asta.
Pentru a urmări asta, este necesar un focus al conștiinței. Un program creat de mine pentru propria evoluție personală.
Altfel, orice virus introdus de paraziții sociali în codul cultural comportamental prin intermediul mass-mediei distorsionate și încurajate de instalația „normei”: discutat, bârfit, „ciupit din oasele altora”, va prelua conștiința ta și îți va lua FORȚA pentru VIAȚĂ.
„Ei bine, ce este în neregulă dacă mă gândesc așa la o persoană, reflectez asupra mea și nu fac niciun rău nimănui.”
Gândirea asta este o iluzie a îndreptățirii depline a egoului și o programare infantilă: „sunt în căsuța de sub plapumă, nimeni nu mă vede”.
Da, în acel moment, nimeni nu ne vede. Dar energia distructivă se activează și mă lasă fără liniștea sufletească, creând în jurul meu energia de condamnare. Nu observăm cum condamnăm, discutăm și chiar denigram.
Fiecare dintre noi creează realitatea. În primul rând, propria realitate.
Prin condamnare, ne lipsim de liniștea sufletească. Însă trebuie să o creăm din bucățele în lumea noastră, cucerită de viruși ai răutății, invidiei, competiției, certitudinii și altor atribute ale egoului narcisist umflat.
Prin urmare, abia ce am detectat instalația care mă distruge pe mine și viața mea, mi-am cerut scuze mie și acelei persoane, m-am iertat pe mine și pe acea persoană, am renunțat la așteptările mele față de el, l-am acceptat sincer așa cum este și mi-am exprimat intenția cuvintelor următoare:
„Nimeni nu poate și nu trebuie să corespundă așteptărilor mele.
Sunt acceptată și apreciată așa cum sunt. Eu accept și apreciez oamenii așa cum sunt.
Renunț la toate gândurile, sentimentele și convingerile care ÎI CONDAMNĂ PE ALȚII.
Să vină în viața mea oameni care, ca și mine, au intenția de a trăi fără condamnare. Noi toți suntem imperfecți.
Mă accept pe mine și pe ceilalți în orice etapă a evoluției mele personale și îmi rezerv dreptul de a comunica în felul în care doresc eu, independent de comportamentul celuilalt, dar fără autodistrugere și sacrificiu. Pe picior de egalitate. Atunci când este necesar pentru amândoi.”
După aceste cuvinte, mi-a fost mai ușor.
Mi-am dorit să ies în aer liber, în pădure, pe câmp…
Nu mai doream să mănânc. Parcă m-am golit și în același timp m-am umplut cu o energie de altă calitate. Este mai subtilă decât hrana. Au apărut forțe de a face ceva.
Setările necesare au fost făcute. Vom lăsa acest subiect până la următorul “cal troian”. Așa se întâmplă cu fiecare creștere a mea. Acesta este aspectul principal. Fiecare are propriul său drum. Al meu este acesta. Este important pentru mine. Știu scopurile dezvoltării mele și mă îndrept spre ele.
Aleg să trăiesc în liniște. Și vă doresc sincer același lucru, dragii mei prieteni.
Prin judecare, ne lipsim de forța vitală pentru auto-realizare și creativitate.
