Casa Maicii Domnului din Efes – Un izvor vindecator

Publicitate

Casa Maicii Domnului, aflata intr-un frumos parc localizat intre Efes si Seljuk, este socotita, conform traditiei locului, drept locul in care Fecioara Maria si-a petrecut ultimii ani ai vietii pamantesti. Locul, inconjurat de un brau gros de plante si pomi, este considerat sfant atat de crestini cat si de musulmani. Linistea asezarii nu poate fi tulburata nici macar de multimile de pelerini ce vin zilnic aici pentru inchinare .

Casa Maicii Domnului din Efes – traditie si istorie

Conform traditiei crestine, Maica Domnului a fost adusa in Efes de catre Sfantul Apostol Ioan Evanghelistul, la scurt timp dupa Invierea din morti a Domnului Hristos, aici urmand a locui pana la Adormirea ei.

Casa Maicii Domnului din Efes – izvorul vindecator

Izvorul care curge pe sub podeauna acestei case se crede ca este vindecator, multime de vizitatori sustinand ca au fost vindecati de anumite suferinte. In interiorul casei se afla o multime de cruciulite, bratari si inele, lasate in urma de cei care s-au vindecat aici.

Sursa : wikipedia / crestinortodox.ro (foto).

Cum vieţuia Maica Domnului în lume

Dorinţa de a nu fi în prim-plan, adică o adâncă smerenie, a Fecioarei Maria, cea care este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii“, a făcut să nu avem astăzi prea multe informaţii despre ea – nici în ceea ce priveşte lucrurile pe care le vorbea cu Apostolii pe care îi însoţea în călătoriile de propovăduire a creştinismului abia născut, nici despre felul ei de a fi. Există, totuşi, o descriere a Fecioarei Maria.

Publicitate

Această mărturie despre Maica Domnului a ajuns la noi datorită lui Epifanie Monahul, autorul lucrării „Cuvânt despre viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi anii ei“. Iată cum este zugrăvită Maica Domnului în această lucrare: „De statură era mijlocie, iar unii spun că era ceva peste cea mijlocie, pielea avea culoarea grâului, părul blonziu, ochii frumoşi de culoarea alunii aurii, sprâncene negre, nasul drept, mâinile, degetele şi faţa lungi, plină de graţie şi frumuseţe dumnezeiască, neînfumurată, nesofisticată, neatinsă de moliciune, având o smerenie covârşitoare, de aceea, cum însăşi a zis, a căutat spre ea Dumnezeu (Lc. 1, 46-48); iubea şi purta haine nevopsite, martor fiind sfântul ei văl (mapharion)“.

Tot Monahul Epifanie mai lasă posterităţii informaţii despre felul ei de a fi: „Iar purtarea ei era aceasta: serioasă în toate, vorbind puţin, repede la ascultare, plăcută la vorbă, lipsită de îndrăzneală faţă de orice om, fără să râdă, netulburată, fără să se mânie, închinătoare, respectuoasă, cinstind şi închinându-se oricărui om, astfel încât toţi se mirau de înţelegerea şi vorba ei“. Alt mare sfânt care a cercetat viaţa Sfintei Fecioare a fost Sfântul Maxim Mărturisitorul.

El tâlcuieşte de la prorocul David: „Faptul că «e înveşmântată în văl de aur şi gătită în culori felurite» (Ps. 44, 11) vrea să ne arate că harurile şi podoabele Fericitei Fecioare sunt şi ele felurite şi toate sunt aduse şi gătite de unicul Duh Sfânt“. „De aceea, Scriptura vorbeşte despre înfăţişarea ei trupească şi despre podoabele ei, fiindcă totul la ea a fost minunat, faimos şi vestit. (…) S-a îmbrăcat în frumuseţe şi s-a încins în tărie şi, de aceea, este potrivit să rostim despre ea şi cuvântul următor: «S-a bucurat în zilele de pe urmă» (Ps. 29, 44) ca Împărăteasă a toate“.

Despre frumuseţea interioară a Fecioarei, tot el spune: „Femei fără număr au avut bogăţii spirituale sau materiale. Multe au avut putere, dar tu le-ai întrecut pe toate prin fire şi prin cunoaştere, ai sporit mai mult decât toate în harul dumnezeiesc printr-o naştere mai presus de fire“. Iată câteva feluri în care Profetul David o descrie pe Fecioara Maria: „Muntele lui Dumnezeu în care a binevoit Dumnezeu să locuiască“, „Chivotul sfinţirii pentru odihna Domnului“, „Sionul care a plăcut lui Dumnezeu şi pe care Şi l-a ales drept sălaş“.

Mama Sfântului Ioan Botezătorul, Sfânta Elisabeta, care era verişoară cu Fecioara Maria, a recunoscut în ea pe Maica lui Hristos, după semnul că pruncul – Înaintemergătorul încă nenăscut – i-a săltat în pântece de bucurie când a apărut Fecioara în pragul casei ei, ocazie cu care i-a adresat cuvintele celebre: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecului tău!“ Fecioara Maria a spus atunci şi cuvinte profetice despre sine, dar şi cuvinte care transcend situaţia sa şi răsfiră peste lume o adâncă învăţătură despre raportul corect dintre om şi Dumnezeu: „Măreşte sufletul meu pe Domnul.

Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipita pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-şi aducă aminte de mila Sa, precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac“ (Luca 1, 46-55).

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
Articole

Bucuria de a iubi! Iubirea nu are simţul datoriei. Orice îndatorire este o povară, o formalitate. Iubirea înseamnă bucurie, comuniune, dăruire.

Publicitate

Atunci când iubești, ești plin de bucurie. Când nu poți iubi, nu ai cum să fii fericit. Bucuria este o funcție a iubirii, o umbră a acesteia. Ea urmează pretutindeni iubirea.

De aceea, deschideți-vă din ce în ce mai mult față de iubire și veți deveni din ce în ce mai fericiți. Nu ar trebui să vă intereseze dacă iubirea vă este returnată sau nu; acest lucru nu are nici o importanță. Fericirea urmează pretutindeni iubirea, indiferent dacă aceasta din urmă este returnată sau nu și dacă celălalt îi răspunde cu aceeași monedă. În asta constă rezultatul iubirii, în faptul că valoarea ei este intrinsecă. Ea nu depinde de răspunsul celuilalt, ci vă aparține în întregime dumneavoastră. Nu contează nici măcar pe cine iubiși: poate fi un câine, o pisică, o piatră sau un copac.

Așezați-vă lângă o stâncă, cu o atitudine plină de iubire. Purtați un mic dialog. Sărutați piatra și așezați-vă pe ea. Simțiți-vă una cu ea, și dintr-o dată veți simți un val de energie, dublată de o bucurie imensă. Poate că nu piatra v-a răspuns la iubirea dumneavoastră – sau poate că a făcut-o, dar acest lucru nu are nici o importanță. Cert este că iubirea dumneavoastră a generat acest val de fericire. Cine iubește este fericit.

Dacă înțelegeți acest secret, puteți fi fericit 24 de ore pe zi. Dacă sunteți plin de iubire timp de 24 ore pe zi, fără să mai depindeți de un obiect al iubirii, veți deveni din ce în ce mai independent, căci veți putea iubi fără ca cineva să fie de față. Veți putea iubi chiar și golul din jurul vostru. Chiar dacă sunteți singur în cameră, veți umple întreaga cameră cu iubirea voastră. Chiar dacă vă aflați într-o închisoare, veți putea transforma instantaneu într-un templu. În clipa în care o veți umple cu iubire, ea nu va mai fi o închisoare. Invers, un templu poate deveni o închisoare daca nu este umplut cu iubire.

Iubirea nu are simţul datoriei. Orice îndatorire este o povară, o formalitate. Iubirea înseamnă bucurie, comuniune, dăruire.

Publicitate

Ea nu este formală, ci informată. Omul care iubeşte nu consideră niciodată că a făcut suficient. El este convins că ar fi putut face mai mult pentru celălalt. El nu se gândeşte niciodată în termenii: „Acum, îmi este obligat“.

Dimpotrivă, se simte obligat el însuşi, căci iubirea sa a fost primită, pentru că darul său a fost acceptat. Omul care îşi face datoria gândeşte altfel: „Sunt un om superior, ieşit din comun, spiritual. Priviţi cum îi slujesc pe cei din jur!” Aceşti slujitori ai umanităţii sunt cei mai perverşi oameni din lume. Dacă oamenii ar scăpa de ei, ar simţi o mare uşurare. Oamenii ar dansa, ar cânta, s-ar bucura din nou.

Secole la rând, rădăcinile voastre au fost tăiate, otrăvite. Aţi învăţat să vă temeţi de iubirea de sine – și fără ea iubirea altora nu este posibilă. Cine se iubeşte pe sine se şi respectă pe sine. Cine se respectă pe sine îi respectă şi pe ceilalţi, ştiind foarte bine că: „Aşa cum sunt eu, sunt şi ei. De vreme ce eu mă bucur de iubire, de respect, de demnitate, cu siguranţă la fel se bucură şi ei“.

El ştie că, în esenţă, noi suntem una, că principiile din care suntem alcătuiţi sunt aceleaşi. Ascultăm cu toţii de aceeaşi lege. Buddha a afirmat literal acest lucru: Aes dhammo sanantano (Ascultăm cu toţii de aceeaşi lege eternă).

La nivelul detaliilor părem uşor diferiţi de ceilalţi. Acest lucru creează varietate, frumuseţe. La nivelul esenţei însă, facem cu toţii parte integrantă din aceeaşi natură.

Cel care se iubeşte pe sine se bucură atât de mult de iubirea sa, devine atât de fericit, încât iubirea lui începe să se reverse şi în afara lui, asupra celorlalţi.

Acest lucru este absolut garantat, căci este o lege a iubirii! Iubirea nu poate exista dacă nu intra în comuniune cu altcineva. Nu poţi să te iubeşti la infinit numai pe tine însuţi,..

Ajungi sa înţelegi destul de rapid că dacă iubirea unei singure persoane este atât de beatifică, această fericire poate deveni chiar mai mare dacă o împărtăşeşti cu alţii.

Publicitate
Alte Articole
De Suflet