Când încep și care sunt primele colinde care se cântă în Ajunul Crăciunului

Publicitate

Colindele, “aceste minunate creatii populare”, s-au pastrat din generatie in generatie si au rasunat in fiecare an, fara intrerupere, in casele crestinilor, in noaptea sfanta a Nasterii Domnului, sub luceafarul de argint al pacii, in seara de Anul Nou si la alte sarbatori, indatinandu-se, raspandindu-se si fiind nelipsite din manifestarile religioase ale credinciosilor nostri.

Asteptam cu multa nerabdare perioada Craciunului pentru a ne bucura impreuna de venirea in lume a Celui mult asteptat de intreg neamul omenesc. Una dintre cele mai mari bucurii ale Craciunului este sa ascultam colinde, sa primim colindatorii, sau chiar sa mergem noi insine la colindat. Ele trezesc in noi sentimente de inalta sensibilitate si de puternica intensitate, creand o atmosfera de bucurie si un farmec cu totul aparte.

Fara a ne uita in ograda altora, pentru ca nu este aici locul pentru aceasta, putem fi recunoscatori stramosilor nostri pentru mostenirea extraordinara pe care ne-au lasat-o. Avem sute si sute de colinde, unele precrestine, altele increstinate si altele pur crestine, toate de o valoare inestimabila.

Totusi, perioada aceasta in care se canta colinde ramane foarte scurta si am vrea sa facem intr-un fel sa ne bucuram cat mai mult de aceste valori inestimabile pe care le avem. Exista prin traditie perioada dintre Sfantul Nicolae (6 decembrie) si Sfantul Ioan (7 ianuarie) in care se canta colinde – atat cele referitoare la Nasterea Domnului, cat si cele de Anul Nou.

Dar Biserica ne da un raspuns foarte clar in legatura cu timpul in care cantam colindele; astfel, gasim in slujba Utreniei din ziua Praznicului Intrarii in Biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie) urmatoarea Catavasie: “Hristos Se naste, mariti-L, Hristos din ceruri, intampinati-L, Hristos pe pamant, inaltati-va!”, cu nota: din aceasta zi, aceste Catavasii se canta pana la intaia zi a lui Ianuarie, putandu-se prelungi aceasta perioada fara frica de a gresi pana pe 7 ianuarie.

Denumirea „colindei“ provine din cuvântul de origine latină „calendae“, derivat, la rândul lui, din verbul „calare“, „a vesti“. Astfel, mesajul principal al colindelor este cel de a vesti Naşterea Mântuitorului.

În seara de Ajun colindă mai ales copiii, simboluri ale purităţii care amintesc de îngerii ce au anunţat naşterea Domnului. În ziua de Crăciun, de dimineaţă, încep a colinda şi flăcăii, dar şi grupurile mai mari de colindători. Mergând din casă, în casă, colindătorii înfruntă nămeţii cântând „În drum spre Viflaim“, „Naşterea Domnului“, „Vestirea Păstorilor“, „Închinarea Păstorilor“, „Pornirea Magilor după stea“, „Închinarea Magilor“.

Colindătorii merg cu „Steaua“ care a vestit naşterea pruncului Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi către Betleem. Vifleimul (Vicleimul) este transpunerea în tradiţia populară a oraşului naşterii lui Iisus, Betleemul. Această tradiţie, numită în unele locuri şi Irozii, aminteşte de Irod şi ceata sa, precum ofiţerul, soldaţii, cei trei crai sau magi, Melchior, Baltazar şi Gaspar şi ciobanul.

Ce lume minunata era in trecut. Nu doar noi ne pregateam pentru colindat, ci si vecinii pentru primirea colindatorilor. Primirea noastra, a celor ce vesteam, era echivalenta cu primirea lui Hristos. Si asa devenea Hristos oaspete in fiecare casa. Acum copiii trebuie sa intrebe: primiti colindatori? Iar oamenii, lipsiti de orice emotie, de cele mai multe ori raspund Nu.

Colindele laice (sau lumeşti) sunt adaptate de colindători la situaţia celor în faţa cărora le cântă, adresându-se unor membri ai familie sau ai comunităţii: colind de copil mic, de fată mare, de flăcău, colindul omului bogat şi milostiv, colind de preot, de cioban, de vânător, de pescar, de marinar, colind de viteaz, de familie, de însurăţel, etc.

Unul dintre obiceiurile cele mai cunoscute ale copiilor colindători este umblatul cu Steaua. Acest obicei evocă momentul în care, la naşterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua care i-a călăuzit pe magi. Cele mai cunoscute cântece de stea sunt ”Steaua sus răsare”, ”Trei păstori se întâlniră”, ”O, ce veste minunată”, ” În oraşul Viflaim”. Spre deosebire de colinde, transmise de la o generaţie la alta prin viu grai, cântecele de stea au fost culese în cartea lui Anton Pann, care a apărut în numeroase ediţii.

Alt obicei cunoscut este Vicleimul, o formă de teatru popular care semnifică naşterea lui Iisus. Inspirat din literatura bisericească, Vicleimul păstrează detalii din colindatul cu măşti. Altă formă de teatru popular sunt Irozii, în care personajele centrale sunt împăratul Irod, pruncul Iisus, magii.

Primul colind, care se cântă la fiecare casă, în Ajunul Crăciunului, este colindul de uşă sau de fereastră. Prin aceast colind se invocă trezirea rituală a gazdelor, pentru a-i întâmpina pe colindătorii ce le aduc vestea naşterii lui Hristos şi pentru a se pregăti să celebreze marea sărbătoare a Naşterii Domnului: ”Sculaţi, sculaţi, boieri mari/ Florile dalbe/ Sculaţi, voi, români plugari/ Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători/ Şi v-aduc un Dumnezeu/ Să vă mântuie de rău/ Un Dumnezeu nou născut”. Refrenul ”Florile dalbe”, des întâlnit în poezia colindelor, are astăzi numai o valoare simbolică. Se presupune, însă, că la origine el era o formulă magică, rostită concomitent cu atingerea persoanei colindate cu o ramură înflorită de măr.

Publicitate

Citarea ramurii de măr în colinde, la fel ca şi folosirea ei rituală, avea rostul de a transmite omului calităţi atribuite plantei: energie şi vigoare şi este întrucâtva înrudit cu obiceiul sorcovitului de Anul Nou.

După ce colindătorii termină de cântat la fereastră, gazda îi invită în casă. Primul colind pe care îl rostesc aici este colindul de masă, cântat în faţa mesei de Crăciun încărcată cu colaci, nuci, mere şi alte produse tradiţionale. Sensul acestui colind este de a trece belşugul, sugerat prin bogăţia şi varietatea produselor alimentare aşezate pe masă, dintr-un an în altul. Urmează colindul ”cel mare”, adresat gazdei. Ceata colindă apoi, pe rând, pe toţi membrii familiei.

Primul dar oferit colindătorilor este colacul, semn al belşugului. Cel care conduce grupul de colindători mulţumeşte gazdei pentru daruri.

Moş Ajun şi Moş Crăciun

Ajunul Crăciunului apare în chipul unui moş cumsecade, păstor, frate mai mic al lui Moş Crăciun. Copiii umbla cu Moş Ajunul, când întreabă pe la casele gospodarilor „Ne daţi ori nu ne daţi…?“ şi primesc nuci şi colaci.

Moş Crăciun cel care oferă daruri a fost iniţial un personaj negativ. Despre el se spune că era chiar stăpânul staulului în care Fecioara Maria L-a născut pe Hristos. El s-a împotrivit, la început, familiei sfinte care căuta un loc de odihnă. Însă, femeie milostivă, Crăciunesa i-ar fi ascuns pe furiş, fără ştirea soţului, pe Iosif şi Maria, în staul. Odată ce a aflat, Crăciun s-a înfuriat foarte tare astfel că el i-ar fi tăiat mâinile Crăciunesei. Însă Maicii Domnului i s-a făcut milă de femeie, şi astfel acesteia i s-au refăcut mâinile în scalda Pruncului. Văzând această mare minune, Crăciun îşi dă seama de marea greşeală pe care a făcut-o, astfel că, după ce se căieşte, aduce daruri Mariei şi Pruncului.

Mersul cu Ajunul

Unul dintre cele mai vechi obiceiuri creştine legate de sărbătoarea Naşterii Domnului este „mersul cu Ajunul“ sau „mersul cu icoana“. În acest caz, preotul din fiecare parohie merge la credincioşii pe care îi are în grijă.

Dacă parohia este mai mare, ca număr de locuitori sau suprafaţă, se întâmplă ca preotul să umble din casă în casă şi câteva zile. Pentru această ocazie specială, preotul este îmbrăcat cu epitrahilul şi merge pe la fiecare gospodărie cu icoana Naşterii Domnului în mână, pentru a le aduce vestea minunată a naşterii lui Iisus. Preotul este însoţit de cântăreţ, iar când intră în casă, se cântă troparul Naşterii, apoi icoana se dă spre sărutare tuturor credincioşilor.

„Mersul cu icoana“ este aşteptat cu nerăbdare de cei mai mulţi, căci ea vesteşte apropierea sărbătorii Naşterii Domnului. Cu această ocazie, casa este binecuvântată atât prin prezenţa fizică a preotului, cât şi prin prezenţa simbolică a lui Hristos în icoană.

Obiceiul de a „merge cu icoana“ este atestat începând cu sfârşitul secolului al IV-lea, când s-a stabilit data de 25 decembrie ca dată de prăznuire a Naşterii Domnului. Preotul mergea pe la casele creştinilor în Ajun, atunci când se ţinea post. Acest obicei s-a extins de la Ajun la o perioadă de câteva zile, astfel încât toţi credincioşii să afle vestea cea minunată.

Astfel, practica „mersului cu icoana“ s-a păstrat cu sfinţenie de către preot. Acest obicei s-a îndeplinit întodeauna de către preot sau diacon care au primit harul, acesta fiind şi motivul pentru care aceştia se îmbracă în veşmintele liturgice.

În comunitatea rurală tradiţională, după momentul cântării troparului Naşterii, preotul binecuvânta alimentele pregătite cu grijă şi aşezate pe masă, lângă icoane. După ce alimentele au fost binecuvântate pot fi oferite de pomană pentru sufletele celor adormiţi, astfel încât şi aceştia să se bucure de de vestea cea minunată. Pentru sufletele celor adormiţi se pregătesc colăcei, bob fiert, grâu fiert, prune uscate, sărmăluţe de post, precum şi fructe, printre care mere şi nuci.

Bucuria sărbătorii Naşterii Domnului este completă prin participarea la Sfânta Liturghie din ziua acestui „praznic luminos“. Sărbătoarea începe în biserică chiar de dimineaţă, prin slujba Utreniei care este deosebită de cea săvârşită în celelalte zile. Toate cântările vorbesc despre Naşterea Domnului şi bucuria adusă lumii. În locul cântării „Ceea ce eşti mai cinstită…“, acum se cântă, în cinstea Maicii Domnului, Stihirile Mărimurilor Praznicului în care ea este lăudată ca una ce a luat parte la Taina Întrupării.

Publicitate
Alte Articole
Articole