Teo este o fetiţă de 8 ani, dar pentru vârsta ei ştie destule. În fiecare zi îi aude pe Mami şi pe Tati vorbind despre frăţiorul ei, Andrei. Tot ce ştie despre el este că e foarte bolnav, iar părinţii ei nu mai au bani pentru tratament. Se vor muta din casa lor pentru că salariul părinţilor nu le permite să aibă şi o casă mare şi bani pentru operaţia care l-ar salva pe Andrei. Mami şi Tati au cerut bani cu împrumut, însă nimeni nu i-a ajutat. “Numai un miracol îl mai poate salva de-acum”, a auzit-o Teo pe mama ei spunând deznădăjduită.
Fetiţa a plecat repede în camera ei, a căutat în spatele dulapului şi a luat tot măruntişul. L-a numărat foarte atent, de trei ori chiar. Iar suma strânsă era frumuşică, se gândea fetiţa. A plecat bucuroasă spre farmacie. A intrat şi a aşteptat bucuroasă ca farmacistul să o bage în seamă. Şi a aşteptat, a aşteptat, a aşteptat… Nici o reacţie din partea farmacistului. A început să tropăie uşor pentru a atrage atenţia. Nimic!
Şi-a dres glasul… Nimic! Farmacisul era ca de piatră. Pentru că nu mai putea aştepta, fetiţa a luat o moneda şi a bătut în tejghea. În sfârşit, farmacisul a reacţionat.
– Şi ce anume vrei, fetiţo, nu vezi că sunt ocupat. Vorbesc cu fratele meu pe care nu l-am văzut de secole, spuse farmacistul iritat fără să aştepte neapărat un raspuns.
– Vreau să vorbesc cu dvs. despre fratele meu. E bolnav, foarte bolnav şi vreau să cumpăr un miracol, ca să se facă bine, a răspuns Teo, pe un ton la fel de iritat.
– Ce spui tu, fetiţo?!
– Da, îl cheamă Andrei şi are ceva care îi creşte înăuntru, în cap. I-am auzit pe Tati şi cu Mami că numai un miracol îl poate salva şi am venit repede să-l cumpăr. Cât costă un miracol?
– Fugi, de aici, fetiţo! Noi nu vindem miracole?
– Dar am bani să cumpăr, spuse fetiţa întinzând mâna care ţinea strâns bănuţii. Şi dacă nu sunt de ajuns, fac eu rost de alţii. Numai spuneţi-mi cât mă costă.
Fratele farmacistului era un bărbat bine îmbrăcat. Fetiţa nici nu-l bagase în seamă prea mult, de vreme ce ea avea nevoie de ajutorul farmacistului. A ascultat tăcut discuţia dintre cei doi şi apoi a intervenit.
– Stai puţin, fetiţo, despre ce miracol vorbeşti?
– Nu ştiu. Ştiu doar că Mami spune că fratele meu are nevoie de o operaţie. Iar Tati nu are bani pentru această operaţie. Şi vreau să le dau banii mei pentru a cumpăra miracolul.
– Şi câţi bani ai?, a întrebat barbatul.
– Uite, a raspuns ea, întinzând din nou mâna cu cele câteva monede. Şi dacă nu sunt de ajuns, mai fac rost de alţii.
– Ba da, sunt de ajuns, spuse bărbatul luându-i banii din mână. Şi acum, arată-mi unde stai. Vreau să-i cunosc pe părinţii tăi şi pe fratele tău.
Să-mi dau seama ce fel de miracol îl poate salva.
Coincidenţă sau nu, fratele farmacistului era un renumit neurochirurg. L-a operat pe Andrei fără bani, iar băiatul s-a făcut bine. Mami şi Tati n-au ştiut niciodată cum de s-a ajuns aici. “Operaţia asta a fost într-adevăr un miracol. Mă întreb cât o fi costat?!”, îi auzea Teo deseori vorbind. Şi zâmbea, pentru că ea ştia exact preţul.
Banii au exact valoarea pe care le-o dai. Iar pentru un miracol nu e nevoie de bani, e nevoie de credinţă.
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Povestea oamenilor fericiţi
Traiti cu bucurie.
Se povesteste ca intr-o zi din vremuri demult apuse, un om a trebuit sa faca o calatorie intr-o tara indepartata, aflata peste mari si tari. In drumul sau a intalnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai putin asemanatoare. Si-a amintit pentru tot restul vietii de unul dintre acestea.
Era dimineata cand a zarit in departare turnurile unei cetatii. Pana sa ajunga in apropierea ei se facuse deja pranzul, si cum in partea dreapta a drumului se afla un cimitir ingrijit, cu pomi umbrosi si flori frumos parfumate, omul s-a hotarat sa faca un scurt popas.
Pasind catre o banca pe care o zarise in apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci…
“A trait sase ani, trei luni si patru zile”…
“A trait unsprezece ani, doua luni si cinci zile”…
“A trait trei ani, patru luni si patru zile”…
“A trait noua ani, opt luni si doua zile”…
S-a intristat vazand cate de putin traiau oamenii in acele locuri. Insa unul dintre locuitorii cetatii l-a vazut si a intrebat:
-De ce esti atat de trist, ai pe cineva din familie ingropat aici? Mama, tatal poate…?”
-Cum s-ar putea una ca asta, doar vad ca aici sunt ingropati numai copii!
-Nu…doar ca, vezi…noi cand ne nastem primim fiecare cate un carnetel. La inceput tin socoteala parintii pentru noi, apoi scriem singuri…de fiecare data cand ne-am bucurat si pentru cat timp… iar cand unul dintre noi se duce, familia aduna timpul pe care l-a petrecut bucurand-se…si asta este ceea ce vezi tu scris aici.
-Deci acei ani scrisi pe fiecare cruce reprezintă timpul pe care l-ati petrecut bucurandu-va…
-Da, pentru noi doar asta conteaza!
Iti doresc sa aduni zeci de ani de bucurie…numai de bucurie!
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
