Se spune că imaginația trebuie folosită pentru fericire, nu pentru tristețe… În lumea melancolică a poveștilor lui Hans Christian Andersen, aproape că nu există povești fericite…
Hans Christian Andersen a trăit o viață fără iubire. Din acest motiv, toate poveștile sale sunt triste. Mica Sirena se transformă în spumă de mare, Soldățelul de Plumb devine o grămăjoară de cenușă, iar Regina Zăpezii are inima de gheață…
Un băiat dintr-o familie foarte săracă – fiul unui cizmar și al unei spălătorese – la vârsta de 14 ani a plecat la Copenhaga „să devină celebru”. Micuțul visase să devină un mare scriitor. O bătrână clarvăzătoare i-a spus mamei lui: „Destinul lui este mai măreț decât merită. Este o pasăre sălbatică cu un zbor înalt”.
Adolescentul stângaci de fire, emotiv și sensibil a visat la faimă și până la urmă a și obținut-o. Dar nu a avut noroc în dragoste. Cu aspectul său mai puțin atrăgător și timiditatea sa, nu avea de ce să speră la atenția femeilor. Cu toate acestea, inima lui era rănită de fiecare dată când femeile treceau pe lângă el fără să-l observe.
A rămas „Rățușca cea urâtă”, iar „Degețica”, „Prințesa și bobul de mazăre” și „Regina Zăpezii” erau pentru altcineva mai norocos. Și astfel, el și-a creat propria lume.
Jocul său preferat era teatrul de păpuși, unde personajele se îndrăgosteau și se transformau cu ajutorul unei baghete magice. În viața reală, nu a avut parte de acest lucru. A trăit fără dragoste – nimeni nu l-a iubit pe narator. Poveștile sale sunt pline de tristețe, ironie și amărăciune. Și nu au finaluri fericite.
Când se căuta un povestitor pentru copii, acesta spunea că scrie povești pentru adulți. A cerut ca pe monumentul său, unde inițial erau desene cu copii înconjurându-l, să nu fie niciun copil. Andersen avea prieteni remarcabili – Heinrich Heine, Victor Hugo, Charles Dickens, Alexandre Dumas și Honoré de Balzac, Liszt și Mendelssohn.
Chiar și regii diferitelor țări, când aflau despre sosirea lui Andersen, se grăbeau să-l invite la prânz: le plăcea compania și poveștile lui. Andersen știa să fie un adevărat prieten, dar nu a reușit să fie iubit și să iubească. 70 de ani de singurătate – cea mai tristă poveste a vieții sale.
„Am plătit un preț enorm pentru poveștile mele. Am ratat momentul în care imaginația, indiferent de cât de puternică este, ar fi trebuit să cedeze realității. Imaginația trebuie folosită pentru fericire, nu pentru tristețe”, a fost concluzia sa despre viața și opera sa.
