Am invatat ca dragostea neconditionata este un mit. Ca neconditionat te pot iubi doar parintii, iar pentru restul exista intotdeauna o moneda de schimb. Am invatat ca dreptul la iubire nu este garantat prin nastere, si nu ti-l protejeaza nicio institutie. Am invatat ca oamenii nu te iubesc doar pentru ca te-ai nascut, ci pentru felul in care ai crescut, in care te-ai dezvoltat, si pentru iluzia a ceea ce ai putea sa fii. Am invatat ca iubirea se merita, se dobandeste si se pastreaza cu efort, iar ca sa fii iubit nu trebuie doar sa fii, ci si sa devii mai mult decat esti.
Am invatat sa traiesc cu ceea ce nu pot controla. Am invatat sa astept uneori ca lucrurile sa se aseze de la sine si am invatat sa convietuiesc cu incertitudinea momentelor care vin. Am invatat ca uneori e mai bine sa nu stii incotro te indrepti, pentru ca viata are feluri minunate de a te surprinde si de a-ti da socotelile peste cap. Iar atunci, nevoia de a detine controlul iti este cel mai aprig dusman.
Am invatat ca tendinta de a fi perfect, de a te alinia in randul oamenilor, de a trai dupa dogme si a te conforma normelor altora te lipseste de roadele propriilor experiente, te handicapeaza si te robotizeaza. Am invatat ca a fi liber depinde de starea psihica si nu de cea civila, iar independenta presupune sa mergi pe drumuri neasfaltate si pe carari nebatatorite.
Am invatat ca a spune ceea ce crezi intotdeauna nu este o virtute. Am invatat ca pana si realitatea e relativa, si adevarul meu o data cu ea, ca realitatea mea poate sa nu coincida cu a altora iar ceea ce cred eu la altii capata alte valente, ca fiecare om are propriul univers in care traieste si care cuprinde numai ceea ce vrea sa vada si sa auda. Am invatat ca adevarul meu s-ar putea sa le darame universul uneori, si ca nu-l vor accepta decat daca va coincide cu al lor sau daca-i va face fericiti.
Am invatat sa supravietuiesc cu superficialitatea speciei din care fac parte. Am invatat ca un anumit grad de ipocrizie si de teatru social este absolut necesar pentru a convietui amiabil cu semenii mei. Am invatat ca oamenii nu vor intotdeauna sa-mi vada forma bruta, asa cum nici eu nu-mi doresc sa o cunosc pe-a lor.
Am invatat devreme ca oamenii nu sunt galerii de arta si ca o evaluare a aspectului exterior e superficiala si nefolositoare, asa ca m-am obisnuit sa-i privesc din doua perspective: prin prisma a ceea ce vor sa para, si prin prisma a ceea ce sunt cu adevarat. Si ma fascineaza uneori sa-i urc pe-un piedestal, pentru ca tot eu ulterior sa-i cobor pe pamant, daca nu reusesc sa confirme in timp imaginea pe care ei insisi o halucineaza despre ei.
Am invatat ca in viata lucrurile nu sunt simple pentru ca nu le vreau eu asa. Am invatat ca frumusetea vine din diversitate, nu din uniformitate, si ca dezvoltarea mea depinde de abilitatea cu care dansez in ploaie. Am invatat ca fericirea nu e un scop in sine, ci drumul pana la el, iar viata e ceea ce traiesc zi de zi. Am invatat ca starea de bine nu te impinge la schimbare, insa nefericirea da, iar suferintele sunt bijuterii existentiale care te indreapta spre intelegere si implinire.
Despre mine am invatat ca sunt un om complicat. Ca uneori pot fi un mister chiar si pentru mine. M-am obisnuit cu ideea ca fac parte dintr-un alt film, ca pot sa fiu aceeasi in fiecare zi, si totusi in fiecare zi sa am o alta culoare, ca momentele in care ma dezintegrez in mii de bucati sunt urmate intotdeauna de reconstruiri spectaculoase.
Nu sunt mereu numai zambet si lumina, si nici nu plutesc intr-un glob de cristal. Nu vreau si nici nu pot sa cosmetizez realitatea in care traiesc. Nu urmaresc un tipar, si daca sunt incadrata cu forta mi-e mai la indemana sa infirm decat sa confirm, fie si numai pentru a incalca o regula.
Si-am acceptat cu greu, in timp, ca m-am transformat intr-un detectiv al mecanismelor psihologice pentru a recunoaste in altii parti nerecunoscute la mine, si asta pentru ca niciodata nu mi-a placut sa fiu rezultanta unor procese subconstiente. Si inconstiente.
