Te-ai întrebat vreodată de unde vin gândurile? Te trezești dimineața, ochii încă închiși, iar în minte deja e un roi întreg: un gând trage într-o direcție, altul în alta, al treilea cere atenție imediată. Ele par să se certe între ele, să se înghesuie pentru a-ți acapara atenția. Și tu începi ziua nu cu liniște, ci cu zgomot interior. Întrebarea este: cine a declanșat toate acestea? Tu? Ești sigur?
În anii de practică medicală am auzit sute de povești, și adesea apărea aceeași frază: „Doctore, am gânduri obsesive.” Obsesive, adică impuse. Dar cine le impune? Omul nu-și poate impune singur ceva — este evident. Nu suntem autorii majorității subiectelor la care reflectăm. Suntem partea receptivă. Noi auzim gândurile, reacționăm la ele, le analizăm. Dar nu întotdeauna le generăm.
Știi cum se traduce din latină termenul „tulburare obsesiv-compulsivă”? O-bse-ssi-o înseamnă „posedare”. Exact așa. În manualele de psihiatrie chiar scrie negru pe alb. Doar că astăzi nimeni nu mai spune „posedare” — sună prea înfricoșător. Preferăm abrevieri elegante: TOC, TAB, PTSD. Sună steril. Dar sensul rămâne același: există ceva exterior nouă care pătrunde în lumea noastră interioară și începe să ne controleze atenția, dorințele și comportamentul.
De ce un om inteligent poate acționa autodistructiv? De ce un alcoolic, știind foarte bine cum se termină bețiile lui, tot revine la ele? De ce un adult rațional face lucruri pentru care apoi e copleșit de rușine? Răspunsul este simplu și totuși teribil de profund: mintea noastră nu ne conduce. Știm să gândim, dar nu stăpânim gândul. Există ceva mai puternic.
Gândul nu este doar un impuls electric în creier. Chiar dacă așa am fost învățați să credem din perspectiva neurofiziologiei. Dar, iartă-mă: dacă gândul ar fi doar un „foc neuronal”, atunci de ce poezia lui Brodsky nu încape într-un model neurofiziologic? De ce „Simfonia a cincea” a lui Beethoven stârnește cutremur interior, nu doar activare a zonelor auditive? De ce un om, privind cerul, poate trăi o iluminare care îi schimbă întreaga viață?
Fizicienii au recunoscut demult: nu știm ce este electronul. Uneori e particulă, alteori undă. Apare și dispare. Nu se mișcă, dar există. Nu-l putem măsura cu adevărat, dar pe el am construit civilizația. Electronul este un pachet de energie. Al cui? Cine l-a „înghesuit”? Nu știm. Dar folosim priza. Credem.
Și aici apare paradoxul. Noi, mândrii raționaliști, trăim prin credință. Credem în ceea ce nu putem verifica. Acceptăm pe încredere ipoteze științifice, teorii medicale, statistici, prognoze. Credem în materie, în creier, în curent electric. Dar să crezi în suflet? — asta pare rușinos.
Însă tocmai sufletul definește percepția noastră. El ne deosebește de restul lumii. Și cu el se petrec lucrurile cele mai importante. Tradiția veche, pe care mulți vor s-o uite, spune: omul are trei surse de gânduri. Unele sunt ale lui. Altele vin de la Dumnezeu, prin îngerul păzitor. Și altele vin din partea opusă — prin influență demonică. De aceea nu toate gândurile care îți trec prin minte îți aparțin. Unele sunt implantate. Și dacă nu le deosebești, poți merge toată viața pe un drum greșit, crezând că urmezi propria voință.
Mintea noastră e un instrument de cunoaștere. Dar este deteriorată. Deteriorarea e mai veche decât psihologia și mai adâncă decât civilizația. Este rezultatul căderii în păcat. De atunci, omul nu mai cunoaște prin contemplare, ca Adam, ci prin analiză, calcule, dovezi. Dar calculele nu te scapă de autoînșelare.
Imaginează-ți că măsori distanța cu o riglă ruptă. Orice ai face, rezultatul va fi greșit. Așa și noi: judecăm, analizăm, tragem concluzii, dar cu un instrument deteriorat. De aceea viața nu „se potrivește”, oricât ne-am strădui. Construim teorii, planuri, relații — și totul se năruie din nou și din nou.
Dar știi care sunt pacienții mei preferați? Cei care într-o zi vin și spun: „Doctore, am înțeles — am trăit toată viața greșit.” Aceasta nu e tragedie. Este un progres. Este momentul adevărului. Mintea a analizat, a comparat, a sintetizat — și în sfârșit a tras concluzia principală. Aceasta este clipa de unde începe adevărata restaurare.
Ce e de făcut? Mai întâi, să recunoști că nu ești sursa propriei existențe. Nu avem viață autonomă. În al doilea rând, să începi să distingi: ce gânduri merită primite și ce gânduri trebuie respinse. Și în al treilea rând, să nu te temi de criză. Când ți se pare că nu mai înțelegi nimic, nu este sfârșitul. Poate fi prima dată când chiar începi să vezi.
Mintea omului poate cuprinde ideea unui univers infinit. Asta înseamnă că e mai mare decât el. Gândește-te la asta. Purtăm în noi ceva care depășește lumea materială. Și dacă e așa — nu ar trebui oare să folosim acest dar nu doar pentru confort, avantaj sau siguranță, ci pentru adevăr, pentru viața autentică, pentru legătura cu Cel care ne-a dat acest dar?
