“Poate ca nu știm să iubim. Chiar dacă ne pare că asta facem. Nu știm să dăruim un zâmbet sau o atingere dezinteresat.
Așteptăm de la oamenii pe care ne pare că îi iubim, să ne ghicească gândurile. Să facă anumite lucruri anume așa cum ni le dorim, de parcă ei ar fi telepați. Nu ne întrebăm dacă au și ei anumite așteptări de la noi sau anumite preferințe. Iubim din egoism. Pentru că noi avem nevoie de asta. Avem nevoie ca acea învălmășeală din suflet să erupă înafară, să o revărsăm peste cineva. Acea nevoie de a simți pe cineva alături, acea nevoie de a simți că aparținem cuiva – o numim iubire. Iar apropierea de o anumită persoană ne este necesară nu pentru că vrem să dăruim iubirea noastră, dar pentru că vrem, în primul rând, să fim iubiți.
Vrem să ni se dea totul: să ne fie alături, să știm tot ce gândește, să ne ofere tot timpul pe care îl are și îi cerem, atât de imperativ, acelui om să fie numai al nostru. De parcă iubirea poate fi imperativă.
Nu știm să vorbim, chiar dacă înșiruim cuvinte. Nu știm să ascultăm pe cel de alături, dar nici pe noi. Spunem anumite vorbe când, undeva, într-un colț al rațiunii, gândim altceva. Ne place să vorbim întortocheat. Cu fraze rupte parcă din cărțile despre existențialism sau de parcă ținem prelegeri despre epistemologie. Și îl zăpăcim. De fapt, lucrurile simple, ca iubirea, au nevoie de cuvinte și mai simple.
Dar cel mai mult ne place să interpretăm. Să băgăm în gura omului drag vorbe la care nici nu s-a gândit. Încercăm din anumite gesturi sau ocheade să deslușim anumite noime, care, de fapt, nu există. Ni le imaginăm. Și ne supărăm din nimicuri.
Ne amăgim că singurătatea tratează și îl respingem pe omul care vrea să ne fie alături, fără să ne gândim cât de egoist este să privăm acea persoană scumpă de prezența noastră.
Ne place să ne ascundem, să respingem. Dar atunci când omul de lângă noi cade, se izolează, știm doar să îi reproșăm. Oare e atât de greu să îi întindem, pur și simplu, mâna?.. să îl strângem în brațe și să iertăm.
Vrem să uităm, să ne strângem ghem și să ne facem mici-mici, să sfărâmăm în cioburi suferința din noi. Dar ea nu e din sticlă…
Și suferim – pentru că nu știm să vorbim, să fim înțelegători, nu știm să iubim…
Vrem să ne crească aripi, dar atunci când ele apar, ne grăbim să le tăiem.”
Esti vreodata, pregatit sa spui „adio” ?
Ar fi prea simplu,sa stim ce ne asteapta…dar nu e asa ! Totul, are un final imprevizibil,inclusiv noi ! Iar cand realizam acest lucru de obicei,este prea tarziu. Ar fi prea simplu sa intuiesti pericolul inainte si totodata sa te feresti de el , iar de aici porneste o mare intrebare : „Esti vreodata,pregatit sa spui adio ? ” Eu,cred ca niciodata nu suntem pregatiti oricare ar fi situatia . Oriunde si cu oricine am fi ,avem instinctul de a ramane, devenind sclavii obisnuintei , monotoniei zilnice.
Ne trezim abia atunci, cand suntem pusi in fata faptului,cand uitam sa mai traim , cand uitam sa ne mai simtim vii , cand trebuie sa zicem „adio” si totusi nu suntem pregatiti ! Defapt, nu suntem pregatiti sa renuntam la amintiri,la oameni,la locuri,la vise,la sperante,la tot ce-a fost frumos . Nu esti pregatit sa alegi intre ceva ce nu vei sti cum va fi si ceva care sti deja cum e ! Te gandesti, ca defapt e un destin la mijloc , si ca oricat de mult ai fugi tot te va ajunge din urma ! Dar sti…defapt, nimic nu e asa ! Tot ce ai in viata tine doar de tine,doar norocul tine de destin… in rest e doar viata,care ti-o faci tu ! Viata e ca o loterie…daca ai noroc, castigi … daca nu,pierzi !
Ce inseamna „adio” ? Intotdeauna , va fi cel mai greu cuvant…punctul de oprire si inceputul unei noi povesti ! Pare atat de usor sa spui ” adio ” si totusi in urma raman multe cuvinte nespuse,multe fapte ! Niciodata , nu poti continua ,sa ramai intr-un loc de care simti ca nu aparti ! Iti iei inima in dinti si pleci , dar totusi nimic nu e definitiv … o parte din tine, ramane in locul unde pleci !
Crezi ca iei intr-o valiza totul si uiti ce era mai important: masca ! Deja nu o mai porti, si nu-ti mai pasa ca o uiti … pleci dintre oamenii falsi , in sfarsit poti zambi din suflet ! Mai arunci un zambet micut, amintirilor din tablou si incet,incet inchizi si usa dupa tine , nimic nu va mai fi…sti asta ! Si intr-un fel, simti ca esti din nou liber , ca esti fericit , ca poti fi din nou asa cum erai si ca nu au reusit sa te transforme in ceea ce vruiau ei sa fi ! Poate, asta e cea mai mare satisfactie in urma a tot ce lasi in urma…dar, intotdeauna va ramane, teama ! Te va urmari peste tot ! Va fi tovarasa ta de acum in colo…teama, unui nou inceput !
Vei trai cu parerea,ca vor urma cateva zile,luni sau poate chiar ani si vei uita…Dar oare, chiar poti uita ? Eu, cred ca nu poti uita nimic si pe nimeni niciodata ! „Am uitat” sau „te-am uitat” sunt doar povesti pe care le credem atunci cand ne dorim din suflet sa mergem mai departe ! Punem punct, unor capitole de mult inchise si incepem de fiecare data, noi povesti ! Pentru ca suntem oamenii, pentru ca gresim, pentru ca realizam asta si pentru ca ne dorim sa traim! Am fi prea lasi , daca nu am face-o !
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
