Invata de la acest batranel. Si impartaseste asta cu oamenii din viata ta.
Dragilor, am 90 de ani… Si in viata asta AM INVATAT:
– ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca. Tot ce poti face este sa fii cineva care poate fi iubit. Restul depinde doar de ei.
– ca nu conteaza cat de mult iti pasa, unii oameni nu tin cont de sentimentele tale.
– ca ai nevoie de ani multi pentru a construi incredere si de doar cateva secunde pentru a distruge o relatie.
– ca nu conteaza ce ai in viata… ci viata ta este singura care conteaza.
– ca niciodata nu trebuie sa te compari cu altii.
– ca dureaza ani intregi sa devii persoana care vrei sa fii.
– ca oamenii dragi dispar repede din viata ta.
– ca poti continua mult timp dupa ce zici ca nu mai poti.
– ca esti responsabil pentru ceea ce faci, indiferent de modul in care te simti.
– ca fie iti controlezi atitudinea, fie atitudinea te controleaza.
– ca banii sunt un mod gresit de a tine scorul cu viata.
– ca uneori ai dreptul sa fii suparat.
– ca nu trebuie sa ii spui unui copil ca viata este grea.
– ca familia ta nu va fi intotdeauna acolo pentru tine.
– ca nu este intotdeauna suficient sa ierti. Uneori trebuie sa si uiti.
– ca o persoana bogata nu are mai mult.
– ca nu trebuie sa fii atat de dornic sa tii un secret.
– ca oamenii vor uita ce ai spus si ce ai facut… insa oamenii nu vor uita niciodata cum i-ai facut sa se simta.
Sa te ridici, in ciuda tuturor, in pofida statisticii, impotriva omului care calca pe om.
Nu importa ce te loveste, nu conteaza unde, e irelevant cat de tare. Invata mai intai sa cazi. Pune mainile pe pamant. Respira iarba, asfaltul, linoleul, covorul, tarana.
Tine minte aroma fiecarui suport care ti-a permis vreodata pasii.
Nu-ti feri trunchiul.
Nu-ti feri membrele.
Singurul lucru de ferit e capul, tot ce-ai mai bun, tot ce conteaza la tine e continutul mintii. Sa nu uiti niciodata c-o ai. Tine-ti capul in palme asa cum ti-ai tine copilul….
Nu te grabi sa te ridici. Ai sa pierzi partea cea mai intensa a experientei. Cat esti jos, infrant, zdrobit, dezarticulat, te poti uita la lume din pozitia celui mic, celui pe care nimeni nu-l baga in seama, magma lumii si bordura pe care se catara ceilalti. De-acolo, din subsolul umanitatii, incepi sa-ti dai seama ca oamenii sunt doar constiinte in miscare, de cele mai multe ori fara sens, doar directie. Tu, imobil, nu mai ai directie. Asta nu inseamna ca nu mai ai sens.
Si-apoi verifica.
Verifica daca mai ai maini.
Verifica daca mai ai picioare.
Verifica daca mai ai suflu.
Verifica daca doare.
Unde doare.
Si daca doare, si daca nu, numara pana la trei. Si la unu impinge.
Ridica-te!
Nu inchide ochii in proces. Cat e de greu, tine ochii deschisi. Uita-te cum te inalti printre ei. Uita-te cum li se schimba, treptat, mimica.
Uita-te la surpriza lor. Si-a celor care-au asistat, pasiv, la cadere. Si-acelor care, voit, te-au lasat sa cazi.
Si-acelor care te-au impins.
Si-acelor care te-au tintuit, odata ajuns la pamant.
Si tine minte figura lor. E cea mai buna alifie. Sa te ridici, in ciuda tuturor, in pofida statisticii, impotriva omului care calca pe om.
Asta inseamna umanitate.
Asta inseamna demnitate.
