Pentru credinciosi, ca si pentru necredinciosi, Craciunul este sarbatoarea bucuriei, a belsugului, a generozitatii si a familiei, o sarbatoare mult asteptata si traita cu o intensitate maxima. Dar, dincolo de belsugul meselor, de comuniunea cu cei dragi in jurul brazilor impodobiti, Craciunul poarta in sine, semnificatia Nasterii in lume a Fiului lui Dumnezeu. Acest moment prin care vesnicia atinge timpul este marcat in mod istoric printr-o „frangere” a timpului in doua perioade : „dupa Hristos” si „inainte de Hristos”.
Aceasta distinctie presupune o sacralizare a timpului care este similara unei noi creatii, caci de la Nasterea lui Hristos, timpul nu mai curge „rectiliniu si uniform” de la nastere spre moarte, ci de la nastere catre viata vesnica. Universul intreg cunoaste in acest moment o restaurare dupa caderea protoparintilor nostri, Adam si Eva, Hristos fiind numit, in acest sens, si Adam cel Nou, iar Maica Sa, Noua Eva. Aceasta restaurare a lumii se realizeaza prin unirea vesniciei cu vremelnicia, a cerului cu pamantul, fiind redata in mod simbolic si in icoana Nasterii Mantuitorului nostru, Iisus Hristos.
Icoanele ortodoxe prezinta dincolo de forme si culori intelesuri mai adanci redate prin simboluri, ele fiind adevarate texte ce pot fi citite cu ochiul mintii. Decriptarea imaginii Nasterii Domnului ar putea pleca de la cele trei planuri orizontale: cel superior, ceresc, cel intermediar, divino-uman si cel inferior, pamantesc, unite prin verticala formata din coborarea stelei deasupra mormantului, a pesterii cu Pruncul Iisus Hristos si a Maicii Domnului. Planul superior este compus din cete de ingeri, asezati ca intr-un cor, cu mainile indreptate catre cer, slavoslovind Nasterea lui Dumnezeu pe pamant.
Bucuria si intensitatea cantului lor este dublata de bucuria exprimata de pastori la auzul vestii Nasterii Mantuitorului lumii. In partea dreapta a imaginii, in planul de mijloc, vedem exprimata aceasta bucurie in imaginea pastorului care canta din caval, adeverind ca in acest moment „cerul si pamantul in cantec rasuna”. De asemenea, putem observa ca aici este prezent simbolul smereniei: pastorii, oameni simpli primesc revelatia intruparii direct de la puterile ceresti si, pentru ca au credinta necesara si curatia inimii pot sa se bucure de acest eveniment si sa porneasca sa se inchine micului Nou Nascut.
In timp ce ei se inchina primii, magii de la rasarit, din Persia, dupa un lung drum, calauziti de stea, ajung si ei, in sfarsit, la Betleem. Aparitia stelei, elementul cheie al planului ceresc, nu este explicabila printr-un eveniment astronomic ce a coincis cu Nasterea Domnului. Acest lucru este sustinut de Sfantul Ioan Gura de Aur, care arata ca ea nu se vedea doar noaptea, ci si ziua, in amiaza mare, stralucind mai putenic decat soarele, se oprea cand magii se opreau si pornea iarasi cand ei porneau, coborand apoi deasupra locului unde se nascuse Pruncul. Asa o vedem si noi pictata in imagine, coborata deasupra pesterii Mantuitorului.
De asemenea, in icoana, ea este purtata de o raza de deasupra ei, raza aceasta simbolizand unitatea fiintei divine, dar si faptul ca steaua ii conducea pe magi ca o putere ce ascundea o ratiune divina. Inchinarea trebuie sa ne-o inchipuim, ea nefiind ilustrata in aceasta icoana, inchinare prin care pastorii ii aduc lui Hristos in dar inimile lor pline de credinta si smerenie, iar magii daruri de aur, smirna si tamaie, simboluri imparatesti.
Aceasta inchinare mai simbolizeaza si raportul dintre cunoasterea omeneasca, nedesavarsita, si o cunoastere superiora: invatatura adusa de Fiul lui Dumnezeu, pe care magii au vazut-o ca lumina pusa de Dumnezeu in sufletul lor. Acest lucru este sustinut de Sfantul Ioan Gura de Aur care se intreaba : „De n-ar fi fost asa, nici nu i-ar fi aratat Pruncului o cinste atat de mare, cand toate cele din jurul Lui erau saracacioase. Nimic din cele vazute de ei nu era stralucitor si mare, ci o iesle, o pestera si o Mama saraca. De aceea nu i-a smintit cele vazute, nevenind la El ca la un simplu om, ci ca la un Dumnezeu si binefacator”. Pestera simbolizeaza lumea pamanteasca, lumea cazuta, marcata de pacat, de intuneric, amintind intucatva de mitul pesterii lui Platon, dar ea comporta si o bogatie de simboluri crestine.
Fiind prin evenimentul prezent salas al Nasterii Domnului, ea este in acelasi timp si pestera mormantului, asa cum in cadrul cultului liturgic ortodox, masa Sfantului Altar simbolizeaza de Craciun pestera Nasterii, iar la Inviere pestera Mormantului. Acest lucru explica si de ce, in icoana, Pruncul nou nascut nu este infasat in scutecele, ci in giulgiu, iar in loc de iesle este pus intr-o racla. Se poate spune si ca drumul lui Iisus in aceasta lume pe care a transfigurat-o s-a desfasurat intre pestera Nasterii si cea a Mormantului. Este interesanta si prezenta animalelor in pestera, a celor necuvantatoare, aratand ca intreaga creatie a cunoscut innoirea adusa prin Nasterea lui Hristos: pestera ca salas care-L primeste, iar animalele ca fiinte ce-L incalzesc, astfel incat, de la regnul mineral, la regnul vegetal si cel animal, toate cele create primesc vestea mantuirii lor.
Boul si asinul, conform celor mai multi interpreti, trimit la profetia lui Isaia 1, 3: „Boul isi cunoaste Stapanul si magarul ieslea Domnului sau, dar Israel nu ma cunoaste, poporul Meu nu ma pricepe”. Astfel, cele necuvantatoare, nesupuse pacatului prin lipsa lor de libertate, sufera influenta acestuia din cauza omului pacatos, dar sunt si cele care primesc mantuirea mai usor decat el. Prima spirala a icoanei ce cuprinde pe ingeri, apoi pe pastori, magi, stea, Prunc se inchide aici, urmand ca firul descrierii sa treaca la Maica Domnului, reprezentata central intre planul divino-uman si cel pamantesc, pozitie explicabila prin rolul sau in istoria mantuirii: aceea de Nascatoare de Dumnezeu.
Acest aspect teologic este subliniat prin dimensiunile reprezentarii Sale: este cel mai mare personaj al icoanei, dar si prin incadrarea siluetei Maicii in culoarea rosie a hlamidei pe care este asezata. Halmida era o mantie imparateasca sau arhiereasca purtata de bizantini, prin prezenta careia aici este redat statutul Maicii Domnului de Imparateasa a Cerului si a Pamantului. Maica Domnului este pictata, de obicei, cu trei stele: doua pe umerii vesmantului si una pe cap, stele ce simbolizeaza fecioria Maicii Domnului inainte de Nastere, in timpul Nasterii si dupa Nastere. Legat de acest subiect al fecioriei Sale, este pictata urmatoarea scena a convorbirii lui Iosif cu un personaj obscur.
Unii interpreti considera ca acest personaj este diavolul deghizat in pastor care il ispiteste pe Iosif cu neincrederea in posibilitatea ca o fecioara sa devina mama. Din ipostaza meditativa a lui Iosif vedem ca acesta este pe cale sa se lase convins de acest argument conform caruia, asa cum toiagul uscat nu poate odrasli, nicio fecioara nu poate naste si de aceea Maica Domnului are indreptata privirea spre el, incercand parca sa-i indeparteze aceasta neincredere. Comparativ cu planul superior in care pastorii primesc cu incredere vestea nasterii lui Mesia, vedem ca in registrul pamantesc, mai indepartat de cel divin, puterea credintei scade si apare ispita. Prin urmare, fara credinta si ajutor divin, unele lucruri raman fara de inteles pentru ratiunea umana.
Scena din stanga jos completeaza registrul indeletnicirilor omenesti cu scaldarea Pruncului. Cele doua moase, Zelemi si Salomeea, aducand apa din raul din apropierea pesterii, il scalda pe Noul Nascut. Aceasta scena, controversata si ea din cauza ideii ca Pruncul, nascut fara de pacat, curat fiind, nu are nevoie sa fie scaldat, a facut ca ea sa fie scoasa din unele reprezentari iconografice. Dar, conform Sfintei Traditiei, scena relateaza un adevar sustinut de Biserica Ortodoxa in lupta cu ereziile prin care se sustine realitatea intruparii Mantuitorului.
Mantuitorul a luat un trup real, asemenea noua oamenilor, dar fara de pacatul stramosesc din Fecioara Maria, iar aici, in icoana, vedem cum El este supus spalarii dupa obiceiul pamantesc. Fara acest trup real Hristos n-ar fi putut sa-si asume conditia umana si nici nu ar fi putut sa realizeze mantuirea neamului omenesc. Prin urmare, icoana contine o complexitate de idei si de emotii ce se nasc din intrepatrunderea cerescului cu pamantescul si din desfasurarea graduala a sacrului catre profan, toate planurile punand in evidenta elementul central al icoanei, Pruncul Iisus Hristos.
In incheiere, pentru ca se apropie sarbatoarea Craciunului, doresc sa va urez ca inchinarea la aceasta icoana a Nasterii Domnului cu care preotul ne trece pragul casei sa va prilejuiasca aceeasi lumina si aceeasi bucurie pe care a prilejuit-o magilor sau pastorilor inchinarea la Pruncul Iisus Hristos !
Sarbatori fericite !
